Home

Tare-mi place vorba aia din popor: „le-a luat Dumnezeu minţile”. Mi-a venit, aşa, uitîndu-mă la meciul handbalistelor românce cu nemţoaicele. Ale noastre jucau la un moment dat şase contra patru. Şi se bagă o plăvană tricoloră în adversare, ca proasta, deşi avea loc, gîrlă. Forţare! Încă un atac: minge dată teutonelor, care zic mersi şi dau gol! Şi încă o dată atacăm, ca la Mărăşeşti, tot şase contra patru, şi iar pierdem obiectul! Bineînţeles că friţele au măturat pe jos cu ale noastre. Ei, cam aşa se întîmplă de la o vreme şi-n politică.

Episodul 1. Vine guvernul şi le dă dascălilor o mărire de 9%. Intră legea în parlament, unde te aşteptai – că e campanie, deh – să pluseze ăia la 12, hai 15%. Ei, nu, s-au scremut în cor şi-au hăulit: 50% de la naşul! Ce contează că nu-s bani. Ce contează că vor sări şi alţi bugetari să ceară. Ce contează că vine peste noi criza mondială. Ce contează că va sări inflaţia în aer. Cînd se inflamează neuronul parlamentar, chiar nimic nu mai contează.

Episodul 2. Iese Băselu supărat rău, că e vai şi-amar de ţărişoară, că nu poate ţine CSAT-ul pentru că nenorociţii ăia de liberali cumpără loganuri la preţ de merţanuri! Hopa şi ministrul David, zis Troacă. Aşa e, eu am şi sesizat organu’, da’ preşedintele e un nemernic, face atacuri politicianiste, ruşine! Nu scapă prilejul premierul, care-l dă în gît pe ditamai preşedintele, că e un aiurit, că vrea bani de tancuri ca să ne apărăm de ruşi, pe cînd el vrea să dea banii pe loganuri, pardon, ptiu, pentru sănătate şi educaţie!

Episodul 3 ar fi trebuit să fie ăla cu lefurile monstruoase, dar nu mă mai ţine ficatul. Poate cu altă ocazie, dacă voi mai găsi Colebil în farmacii.

Anunțuri

Un gând despre „Inteligenţă, frate!

  1. The Economist: Eforturile anticoruptie din Romania sunt ineficiente

    Eforturile anticoruptie din Romania au devenit ineficiente, cei care incearca sa schimbe lucrurile risca sa fie dati afara sau trebuie sa se bazeze tot mai mult pe sprijinul extern – precum procurorul-sef al DNA Daniel Morar – din cauza ca institutiile anticoruptie au fost slabite, scrie publicatia britanica The Economist, citata de NewsIn.

    Revista economica britanica isi pune problema necesitatii schimbarii actualului sistem european de combatere a coruptiei prin introducerea unor mijloace care sa functioneze cu adevarat. Publicatia arata ca cel mai mare pericol in ceea ce priveste coruptia este ca populatia se obisnuieste cu acest fenomen si nu mai crede in lupta anticoruptie. In tari foste comuniste precum Romania, presiunile dinaintea aderarii la UE au incurajat elitele sa mimeze inrolarea in slujba cauzei anticoruptie si atat, ceea ce inseamna ca vechea metoda de a pune diverse conditii pentru intrarea in UE nu mai functioneaza, scrie The Economist.
    Structurile anticoruptie, impregnate de oameni corupti
    Mai mult, infiintarea structurilor anticoruptie si formarea unui personal adecvat nu mai da roade, tocmai din cauza ca aceste structuri sunt impregnate de oameni corupti. In aceste conditii, chiar organismele de monitorizare ale UE ar avea nevoie de o mai buna supraveghere. Actualele „benchmark”-uri (obiective de indeplinit) se concentreaza pe crearea unor institutii formale si nu pe impactul lor, argumenteaza The Economist. O solutie ar fi gasirea unor mijloace mai bune de masurare a eforturilor anticoruptie si publicatia propune chiar crearea unui post de comisar pentru lupta anticoruptie.

    Mentalitatea Uniunii Europene despre coruptie este o problema pentru guverne, mai ales pentru cele din noile state membre. Cel mai bun mod de combatere este ca progresele in acest domeniu sa devina o conditie pentru aderarea la UE, lucru care face sa apara vointa politica ce, mai devreme sau mai tarziu, trebuie sa aduca rezultate, noteaza The Economist. Abordarea nu functioneaza insa, adauga publicatia. Eforturile anticoruptie stagneaza sau se inregistreaza chiar pasi inapoi. Tari ca Slovenia, Romania, Letonia si Cehia au inchis sau au luat din prerogativele birourilor anticoruptie. Eforturile facute de Romania si Bulgaria, cele mai noi membre UE, sunt ineficiente. Croatia, confruntata acum cu problema crimei organizate, se misca incet catre UE.
    The Economist: Cei care lupta cu adevarat impotriva coruptiei au sustinere din afara tarii
    Adevarul este ca perspectiva aderarii la UE incurajeaza elitele sa tina discursuri despre cauza anticoruptie, insa doar atat, constata The Economist. Odata conditia indeplinita, presiunile se opresc. Eforturile de a forma oficialii si de a se infiinta genul potrivit de structuri in statele foste comuniste par sa aiba un efect prea mic sau chiar sa nu aiba efect deloc. Situatia este caracterizata prin expresia „solutia este chiar problema”. Cu alte cuvinte, precizeaza publicatia, agentiile si oficialii care primesc mijloacele de a combate coruptia sunt la fel de „rai” (slabi, corupti sau incompetenti) ca cei pe care ii urmaresc. Cei care incearca intr-adevar sa schimbe lucrurile sunt dati afara, nu promovati. Luptatorii impotriva coruptiei, ca romanul Daniel Morar sau slovenul Drago Kos, practic se bazeaza pe sustinere din strainatate pentru a-si pastra slujbele.
    Locuitorii statelor est-europene, cei mai dezamagiti
    Campaniile de sensibilizare nu sunt raspunsul: oamenii sunt deja foarte constienti de nivelul de coruptie, avand o experienta directa cu acest fenomen. Astfel de campanii par inutile: sondajele Eurobarometru arata ca esticii sunt tot mai dezamagiti de standardele etice ale reprezentantilor lor alesi si ale functionarilor.

    Aceste idei, asa cum au aparut ele la un workshop din cadrul unei conferinte internationale anticoruptie care a avut loc la Atena, ar trebui sa-i puna pe ganduri pe oficialii europeni, scrie The Economist, care o citeaza pe Alina Mungiu-Pippidi, unul dintre organizatorii conferintei. Ea spune ca, in unele dintre noile state membre UE sau cele viitoare coruptia nu este privita ca „o incalcare mai degraba individuala a impartialitatii si a corectitudinii in guvernare”, ci ca exact opusul: un mod normal de distribuire a serviciilor publice catre prieteni, aliati, clienti sau sefi.

    Folosirea sanctiunilor judiciare impotriva a ceea ce este considerat a fi un comportament normal (cel putin in randul celor care se dedau la astfel de acte) probabil nu va merge. Nu mai functioneaza nici supervizorii externi, precum OLAF, Biroul european antifrauda. Unul dintre raspunsuri este gasirea unor moduri mai bune de evaluare a eforturilor anticoruptie. Cele existente se concentreaza pe crearea unor institutii formale, nu pe impactul lor. De asemenea, ele provoaca un melanj de reactii in unele state – „Cine, noi, corupti?! In niciun caz, incercati la usa vecina!” si paranoia la altii – „De ce se iau de noi? Dar ei? Dar tu?”.

    Poate ca UE are nevoie de un comisar anticoruptie sau de un trimis special, care sa fie direct responsabil pentru respectarea angajamentelor asumate in timpul procesului de extindere, scrie The Economist.

    Insa cea mai buna abordare este folosirea experientei ce poate fi gasita in afara guvernului, mai ales in sectorul voluntariatului. Dusmanul coruptiei este respingerea sa de catre public – cu cat este mai mare aceasta respingere, cu atat sunt sanse mai mari de succes. Este atat de simplu, dar totodata complicat, conchide The Economist.
    ––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––––
    http://www.economist.com/displaystory.cfm?story_id=12636216

    Cleaning up the act

    The EU’s watchdogs stand in need of better watching

    The European Union’s thinking about corruption goes roughly like this. It is a problem for governments, chiefly in the new member states. The best way to fight it is by making entry into the EU conditional on progress. That will create the political will which must, sooner or later, bring results.

    That approach is not working. Anti-corruption efforts have stalled or reversed. Countries such as the Slovenia, Romania, Latvia and the Czech Republic have closed down or weakened their anti-corruption offices. Efforts by the two newest members, Romania and Bulgaria, are ineffective. Croatia, though gripped by a ghastly outbreak of gangland violence, is moving swiftly towards the EU.

    The real story is that the prospect of EU membership encourages elites to pay lip service to the anti-corruption cause, but no more than that. Once the conditionality is gone, the pressure stops. Efforts to train officials and create the right sort of structures in ex-communist countries seem to have little or no effect. In a phrase familiar from western development efforts in non-European countries, “the solution is the problem”: in other words, the agencies and officials being entrusted with the means to fight corruption are just as bad (weak, corrupt or incompetent) as the people that they are supposed to be policing.

    Those who do try to change things risk being fired, not promoted. Corruption-fighters such as Romania’s Daniel Morar or Slovenia’s Drago Kos are relying increasingly on support from outside to hang on to their jobs.

    Awareness campaigns are not the answer: the public is already highly aware of the level of corruption, having first-hand experience of it. Such campaigns stoke a sense of futility: Eurobarometer opinion surveys show that easterners are increasingly disillusioned with the ethical standards of their elected representatives and public servants; west Europeans are morose about the same public officials as well as the impact of corruption on the EU as a whole.

    These gloomy ideas—as they came to light in a “lessons learned” workshop at the recent International Anti-corruption Conference in Athens—should give EU decision-makers cause for serious thought. One of the organisers, Alina Mungiu-Pippidi, of Berlin’s Hertie School, argues that in some new and future member states corruption is not seen as “a mostly individual infringement of a norm of government fairness and impartiality” but as the opposite: the normal way of distributing public services; to friends, allies, clients and bosses. Using judicial punishments against something that is largely regarded as normal behaviour (at least among the perpetrators) is unlikely to work. Nor are outside watchdogs such as OLAF, the EU’s in-house fraud-busting outfit, likely to get to grips with the problem, given their assumptions of “perfect functioning of the rule of law and of impartial bureaucracy”.

    One answer is to set up a much better means of measuring anti-corruption efforts. The existing benchmarks focus on the creation of formal institutions, not on their impact. They also create an unhelpful mixture of smugness in some countries (“What us, corrupt? No way—try next door!”) and paranoia in others (“Why pick on us? What about them? And you?”). It would be good if new yardsticks included all the EU members, not just the new and future ones.

    Perhaps the EU needs a commissioner for anti-corruption, or a special envoy, to be directly responsible for following up on commitments made during the enlargement process.

    But the best approach is to use the expertise that can be found outside government, particularly in the voluntary sector. The enemy of corruption is public-spiritedness; the stronger that gets, the greater the chances of both constraint and redress. It is as simple—and as complicated—as that.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s