Lumea stadioanelor

Nu ştiu cîţi dintre junii “ultraşi” de azi au habar că a existat cîndva un “Heysel”. Să ne reamintim: 29 mai 1985, stadionul Heysel din Bruxelles. Finala Cupei Campionilor Europeni (azi Liga Campionilor), între Liverpool şi Juventus. Chiar înainte de a începe meciul (pe care l-am văzut pe un deal, unde am putut prinde, cu un “lighean”, televiziunea sovietică), cîteva mii de fani englezi sar gardurile despărţitoare şi îi atacă sălbatic pe suporterii italieni. Cu lanţuri, bîte şi cuţite. A fost un masacru. 39 de morţi, în marea lor majoritate italieni, şi sute de răniţi.

Gazonul devenise spital de campanie, cu zeci de ambulanţe, tărgi, medici şi victime. Totul s-a desfăşurat în direct, sub ochii a sute de milioane de telespectatori oripilaţi. Meciul a avut, totuşi, loc, după cîteva ore de întîrziere, oficialii temîndu-se că o amînare ar duce la şi mai multe violenţe. A cîştigat Juventus, cu un penalty bătut de Platini. O victorie tristă. Lumea fotbalistică intra în epoca post-Heysel. Toate echipele englezeşti au fost excluse din cupele europene pe timp de 5 ani. (Unii spun că această măsură a netezit drumul Stelei spre cîştigarea Cupei, în anul următor. Pentru că echipele din insulă erau foarte puternice). Au urmat anchete, sute de arestări, zeci de fani englezi condamnaţi. Şi măsuri peste măsuri de siguranţă, pe toate stadioanele.

Ce vedem astăzi la noi? Ultraşi cu ochii injectaţi. Înjurături şi scandări scabroase. Fumigene. Petarde. Garduri rupte. Bătăi între suporteri. Încăierări cu jandarmii. Ameninţări împotriva jucătorilor şi antrenorilor echipei favorite (!). Patroni cvasipenali care aţîţă la violenţă. Măsuri? Mai mult de ochii lumii şi doar la insistenţele presei. În România, masacrul de pe Heysel parcă nici n-ar fi avut loc.

Mizeria morală şi materială din fotbalul nostru face parte dintr-o lume paralelă, în care legile nu sînt valabile. Încerc să-mi imaginez ce s-ar întîmpla dacă într-un spectacol de teatru ar avea loc astfel de ieşiri grobiene. Ar scăpa indivizii turbulenţi fără (cel puţin) o amendă? Pe stadioane însă, orice pare posibil. Pînă la un alt Heysel?

Otrăviţi-le fîntînile!

Am chiuit şi eu de bucurie cînd “a băgat-o-n aţe” clămpăul ăla de Goian. Dar, hai să fim drepţi, a fost un meci al naibii de urît România - Olanda. M-a amuzat Ogăraru cînd a declarat, cu patos patriotic, că au luptat băieţii precum răzeşii lui Ştefan cel Mare, şi că rîul, ramul au fost cu noi. Păi cam aşa a şi fost: ne-am bătut ca la Războieni sau Podul Înalt. Noi, mai necăjiţi, am otrăvit fîntînile, am ars holdele şi-am dat cu ploaie şi vînt. Iar vornicul Piţi a pus vreo 7 fundaşi în calea hoardelor olandeze.

Uite-aşa ne-am apărat poarta strămoşească. Cu încrîncenare şi disperare. Pînă şi excelentul Lobonţ a degajat de vreo opt ori mingea aiurea, în aut. Iar briliantul Mutu, ce să mai zic. A venit nu o dată în tranşee, cot la cot cu fundaşii. Hai că am avut şi noroc! “Norocul ţine cu cei mai valoroşi” - a conchis, mîndru, vornicul, cu mîna la brăcinar. Las-o jos, Piţi, că măcăne rău!

Zi bogdaproste c-a ieşit aşa. Pînă la urmă, istoria o scriu învingătorii. Iar cronicile vor consemna că, într-o seară cumplită de toamnă, la malul Mării Negre, răzeşii lui Piţi i-au zdrobit, luptînd doar în tricou şi chiloţi, pe infatuaţii cavaleri înzăuaţi din Amsterdam. Iar dacă nu ne împiedicăm, ca proştii, în micul ducat aflat la doi paşi de Olanda, gata, ne-am calificat.

Aşa că, băieţi, ardeţi-le holdele şi otrăviţi-le fîntînile, fir-ar ei să fie de luxemburghezi!