Capcana bulgărească

Au fost de-ajuns două zile de iarnă adevărată, cu zăpadă şi viscol, pentru ca două ţări să fie date peste cap. Se întîmplă şi la alţii, veţi spune, dar asta nu ne încălzeşte.

Nouă ne pasă că sudul României a fost, practic, blocat, că salvările n-au mai ajuns la bolnavi, că pe autostrăzi nu se putea circula, că aeroporturile au fost năpădite de călători nervoşi şi epuizaţi, după 30-40 de ore de dormit cu capul pe bagaje, în aşteptarea avionului salvator, care să-i ducă spre Londra, Torino, Barcelona, Madrid sau Milano.

O nebunie! Dar, cînd văd ce se întîmplă la vecinii noştri bulgari, cei cu care sîntem mereu comparaţi şi cu care am intrat, “la pachet”, în UE, zău că mă simt niţel fericit. Sînt alţii, îmi zic, mai proşti, mai neputincioşi şi mai hoţi decît noi. Aleluia!

Au simţit-o pe pielea lor mii de români care au avut nefericita inspiraţie să-şi petreacă sărbătorile la ei. Sau, să se întoarcă prin Bulgaria cu maşina, din Grecia şi Turcia. Ce-au păţit, săracii!

Trei zile pe drumuri înzăpezite, îngheţînd în maşini, nedormiţi, flămînzi, furioşi. Unii, mai norocoşi, au dormit pe la săteni. Pe bani. Alţii au încercat pe rute ocolitoare. Mare greşeală! Au fost întorşi din drum şi umiliţi de poliţişti indiferenţi, cînd nu erau aroganţi. Şi care nu mişcau un deget fără să ceară pe faţă mită.

Pe unul de-al nostru, care n-a putut să dea maşina înapoi, l-au luat şi l-au caftit bine, după care i-au făcut şi dosar penal! Pe o şosea în pantă, lăsată dinadins necurăţată, poliţiştii nu lăsau să treacă maşinile româneşti, că n-aveau lanţuri.

Şi, ce să vezi, imediat au apărut întreprinzători care vindeau lanţuri, pe bani grei! Plus alţi speculanţi care cereau mormane de euroi pentru ceva mîncare, apă şi carburanţi.

“Capcana bulgărească” a funcţionat binişor. Nu degeaba Sofia e denumită “capitala europeană a corupţiei”. Ai noştri mai au de învăţat.

Orban e Elodia!

Mare belea pe capul lui “Şică” Orban! Adevărul e că ministrul şi-a făcut-o cu mîna lui. Ce dracu, putea foarte bine să cheme poliţia la faţa locului şi nu se întîmpla nimic. A fost un accident banal, cum se întîmplă, cu sutele, în fiecare zi.

A vrut să pună batista pe ţambal şi a declanşat o isterie naţională. Cel puţin la nivelul mediei, că populaţia tot după Elodia oftează. Ei, dar cu presa e altceva.

Mai ales Realitatea cu un Turcescu furibund - ochii holbaţi şi spume la gură, face tocşouri non stop, în care ziarişti, avocaţi, medici, poliţişti, politicieni, psihologi, astrologi, martori “sub acoperire”, trecători, bloggeri întorc pe toate feţele telenovela Orban.

De ce-a anunţat doar a doua zi poliţia? De ce-a minţit? S-a înţeles cu adolescenta accidentată? De ce n-o cheamă poliţia? De ce nu-i dă spitalul numele? De ce tace Orban? De ce nu a venit la şedinţa de guvern? I-a cerut premierul demisia? Cînd va demisiona?

Şi-apoi, fotografii şi filme “de amatori”: cu maşinile tamponate, cu stîlpul, cu zidul, cu urmele, cu uşa apartamentului unde stă fata, cu Orban vorbind la telefon, cu poliţişti fugăriţi pe stradă de reporteri excitaţi, doar-doar vor da vreo declaraţie… Of, Doamne! N-am idee cum se va termina chestia asta.

Din partea mea, n-are decît să demisioneze Orban. (Culmea e că nici nu mai poate invoca cine ştie ce lucrături din partea “duşmanului” Băsescu!).

Dincolo de telenovela asta, pe mine, gazetar bătrîn, mă frapează altceva: avem o presă incredibil de imatură, de înclinată (aproape exclusiv) spre senzaţionalul ieftin. Nu bugetul, pe care se bat partidele în parlament, nu scumpirile de sărbători, nu un remember, ceva, la zilele lui decembrie ‘89 (apropo, acum 18 ani, Timişoara a fost primul oraş românesc liber!), nu colinde, nu aia, nu ailaltă. Accidentul, şi-atît! Orban, numele tău e Elodia!

“Greii” liberali l-au înfrînt pe Tăriceanu - Norica e la Justiţie!

Imediat dupã demisia lui Tudor Chiuariu, liderii liberali cu greutate (Bogdan Olteanu, Crin Antonescu, Ludovic Orban) au declarat rãspicat cã o vor susţine pe Norica Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei.

Numele vicepreşedintelui PNL fusese vehiculat şi cu alte ocazii, chiar din 2004, dupã alegeri, pentru a intra în Guvern. Tãriceanu - spun gurile rele - n-a vrut-o. Pentru cã are personalitate şi e greu de “strunit”.

Posibil, chiar probabil. Cert e cã cvasiunanimitatea din Biroul politic al PNL nu i-a cãzut bine premierului, silit s-o accepte pe Norica Nicolai. Se spune cã nici preşedintele Bãsescu n-ar vrea-o, cam din aceleaşi considerente. Indiferent ce motive ar invoca, Bãsescu va fi şi el obligat s-o accepte.

Chit cã se va alege cu un adversar redutabil, pe care nu-l va putea “expedia” cu vorbe veninoase, ca pe Chiuariu.

Presimt, pe de altã parte, cã nici Ministerul public (DNA, în primul rînd) nu se simte prea bine avînd-o în faţã pe apriga Nicolai. Care e, dacã premierul nu şi-a dat încã seama, exact omul de care aveau nevoie şi liberalii, şi Guvernul, în 2008, anul inevitabilei “Dosariade” şi al alegerilor.

Greaţă

Îmi e din ce în ce mai greaţă. O greaţă fizică, profundă. Şi îmi e ruşine. Parcă şi-a băgat dracul coada în ţara asta. Cînd credeam că am ieşit niţel la lumină şi că ne-am aşezat, cumva, traşi-împinşi de Coana Europa. Ei, aş! Mizeria politică dospeşte prin toate cotloanele palatelor.

Afacerile murdare se fac pe faţă, fără jenă. Personaje groteşti populează o lume pe care o vedeam doar în desenele satirice ale lui Jiquidi. Privesc pe la televiziuni şi mă cutremur. Dau pe Discovery, ca să-mi revin. Citesc prin ziare nişte chestii care-mi fac pielea găinii. Arunc ziarele şi mă apuc să-l recitesc pe Marquez.

Dar parcă poţi să închizi ochii la tot ce vezi? Şi ce văd: fraudă cu banii de chirie la Parlament; politicieni - unii înstăriţi - care se înghesuie fără jenă la case “moca”; bătrîni care îngheaţă pe la Casele de pensii; oameni care mor cu zile în spitale.

Mai vreţi? Ăştia de la Realitatea, de pildă, pregătesc o şuşă cu politicieni. Colinde. Cine-s politicienii “emblematici” aruncaţi în faţa naţiei de postul mafiotului Vântu? Elena Udrea, Elena Băsescu, Raluca Turcan, plus din ce în ce mai dubiosul Guşă! Ce să mai zici?

Cu o seară înainte, preşedintele se dezlănţuise grobian, cu jigniri şi aluzii murdare. Nicio surpriză. Ăsta e Şeful Statului, preşedintele tuturor românilor? Ăsta e şi cu ăsta defilăm. Pînă şi unii de pe la oficiosul Evenimentul Zilei au început s-o cotească, jenaţi, scriind că Băse a depăşit măsura. Credeţi că-i pasă?

Mă uit în Jurnalul Naţional şi nu ştiu dacă să rîd sau să mă enervez. Ditamai DNA-ul coace o cercetare penibilă, informîndu-se din presă (!), cercetare prin care vrea să-i demoleze pe foştii miniştri Zsolt Nagy şi Chiuariu. Şi, tot bazîndu-se pe articole din presă, acelaşi DNA încearcă o “legătură primejdioasă” cu Tăriceanu.

Ţinta e, Doamne, cît de evident, comandată. Acu’, nu-i plîng eu pe cei mai sus-numiţi, că nu-s nici ei tocmai cuşeri. Dar, de ce nu vede vînjosul DNA şi alte articole din presă despre afaceri ultramurdare ale unor pedişti sau peledişti? Ei, cum de ce, pentru că n-au primit ordin clar de sus! În acest timp, lîngă noi, scandalul e cît casa. Kosovo stă să explodeze şi să arunce în aer “cazanul” Balcanilor.

Apropo, de americani nu mă mir, că sînt afoni în diplomaţie, dar ăştia din UE, şi-au pierdut minţile? Deschid cu atîta criminală nonşalanţă Cutia Pandorei, şi nu-şi dau seama de consecinţe? Mai aproape, Moldova bicisnicului Voronin mătură pe jos cu noi. Oligofrenul ăsta “moldovian” ne jigneşte zilnic, şi tot el se plînge.

Mai nou, ne expulzează diplomaţii. Ce fac ai noştri, în frunte cu “marele” om de stat? Nimic. Băselu n-are timp, el are războaiele lui, cu Tăriceanu, Olteanu, Chiuariu… Încep să cred, din ce în ce mai tare, că ţara asta ar avea nevoie de o monarhie constituţională. Un monarh e cu adevărat deasupra intrigilor şi mizeriilor politice.

Plus că nu mi-l pot imagina pe Rege jignind în stînga şi-n dreapta, hăhăind dizgraţios, chefuind cu îmbogăţiţi dubioşi, conducînd băut ş.c.l. N-ar putea face aşa ceva, pur şi simplu pentru că este un om educat, şi cu un bun simţ moştenit din familie. În niciun caz n-ar putea ieşi în evidenţă ca primitivul acesta veninos, pe care, oh, Doamne, îl ridică-n slăvi atîţia şi atîţia lingăi, unii cu ştaif şi cu multă carte!

Oare lor nu le e greaţă, cum îmi e mie?

Cît despre PD, sau PD-L, sau cum s-o mai fi numind, nu mai e nimic de zis. E cea mai mare dezamăgire, a mea personală. Ca unul care a privit, cîndva, cu speranţă şi chiar cu entuziasm evoluţia acestui partid, condus de oameni spălaţi, dinamici, inteligenţi, europeni, cu idei.

Chiar îi credeam pe vremea aceea adevăraţi liberali. Unde sînt ei? Habar n-am. Au dispărut în peisaj. Au rămas doar, cu enervant de puţine excepţii, ţucălarii.

Doctrina trece strada

Prin 2005, PD-ul s-a dat peste cap şi s-a transformat, dintr-un vajnic partid social-democrat, care se bătuse amarnic (cu PSD) să intre în Internaţionala Socialistă, într-unul popular şi creştin-democrat. Iac-aşa, de la stînga la dreapta.

S-a sculat cineva dimineaţa cu o idee şi-a dat un ordin scurt. Iar în PD ordinul se execută, nu se discută. Mi-aduc aminte cît de încurcaţi erau unii pe la PD Braşov şi cît de stîngaci (scuzaţi) încercau să explice o chestie pe care nici ei n-o pricepeau!

Că interesul a fost de-a intra în PPE (Partidul Popular European), mai tare şi mai fălos decît grupul socialist, e clar. Doctrina? Dă-o naibii, că nu ţine de foame! Mai apoi, s-au aburcat pediştii cei populari pe jumătatea liberală a lui D.A., că să se unească şi să facă împreună un mare partid. Popular, se înţelege.

Unii din PNL-ul acelor vremi (Stolojan, Stoica), ţipau pe toate ecranele că ăsta e drumul, că aşa trebuie să procedeze “adevăraţii liberali”. Pînă la urmă, în PNL a prevalat bunul simţ: au zis pas. “N-aveţi decît să rămîneţi voi cu portretele voastre”, le-au aruncat cu năduf pizmaş “popularii”.

Portretele fiind, dacă nu v-aţi dat încă seama, ale Brătienilor, fondatori ai PNL şi făuritori ai României Mari! Drept pentru care coloana a V-a stolojană, cei autointitulaţi “adevăraţii liberali”, au plecat (fără portrete) şi au fondat PLD. Pînă într-o altă dimineaţă de toamnă tîrzie, cînd, în Olimpul cotrocenist, a clocit o nouă idee genială: partidul prezidenţial, acum! Doctrină? Populară, creştin-democrată şi liberală!

“Adevăraţii liberali” sînt, de-acum, în PD(L). Cu nişte mici corecţii: în loc de Brătieni, tabloul lui Băse. Iar în loc de săgeata liberală, trandafirul social-democrat! Cel care stă la loc de cinste pe sigla “noului” partid popular PDL!

Iar dacă se-nfurie Băse, partidul său ar putea asimila repejor şi alte grupuscule: adevăraţii conservatori, adevăraţii verzi, adevăraţii udemerişti (că tot e preşedintele pe bune cu Tökés) sau, de ce nu, adevăraţii pesedişti! Problema ar fi, în acest caz, nu doctrina, că aia nu contează, ci denumirea.

Că ar suna cam nasol Partidul Băsescian - democrat, popular, creştin-democrat, liberal, conservator, ecologist, social-democrat, naţionalist şi liber-schimbist.

Unghiuţele preşedintelui

După această imensă tevatură europarlamentaro-referendară, am rămas cu oarece nedumeriri. Prima: de ce oare votul pentru euroalegeri e în toate cele 26 de state membre, numai pe liste (înţeleg că există şi o normă, sau aşa ceva, impusă de P.E.)?

Răspunsul e simplu şi logic: pentru că Uniunea Europeană nu-şi poate permite să nu fie reprezentate în parlamentul său toate curentele politice importante. Vă imaginaţi cum ar arăta Parlamentul European cu doar două grupuri politice - popularii şi socialiştii, fără liberali şi verzi?

Sau chiar fără naţionaliştii eurosceptici? Iată o realitate despre care n-au suflat o vorbuliţă adepţii votului uninominal majoritar (ăla cu “alegeţi parlamentaru ca primaru”, cum zicea reclama aia şchioapă). Pentru că nu le convenea. Ceilalţi, care nu vor vot majoritar, au dormit în şoşoni. Or că n-au ştiut, or că nu le-a păsat, contînd doar pe eurolehamitea neamului, care a şi dus la invalidarea referendumului.

Or, aceasta e şi principala motivaţie pentru care s-au zbătut Pro Democraţia şi liberalii (în speţă) atunci cînd au promovat uninominalul proporţional, unde parlamentarii sînt aleşi “jumate-jumate”: să se dea o şansă şi partidelor medii şi mici. Altfel, am putea avea un Parlament cu doar doi poli: PD şi PSD. Chestie care l-ar face foarte fericit pe Băsescu. Nu degeaba a zis el, cu năduf pizmaş, c-ar vrea să-i vadă pe ăia care n-au venit la “vorbitor” (consultări) “zgîriind cu unghiuţele în poarta Cotroceniului” cînd se va face guvernu.

Uitînd, chipurile, că dumnealui nu “face” guverne, ci doar numeşte un premier. Dar ce, te pui cu “unghiuţele” preşedintelui? El vrea să facă şi să desfacă după bunu-i plac. Iar pentru asta are nevoie de pîrghii. Una ar fi regimul prezidenţial de tip american, pe care-l iubeşte nespus. Pentru asta, trebuie schimbată Constituţia.

Chestie a naibii de grea. Trebuie să porţi tratative cu partidele, care (cu excepţia PD) nu vor să-i dea pe mînă mai multă putere. Ştiu ele ce ştiu. Apoi, trebuie să fie de acord poporul (era să scriu cu P mare).

Iarăşi greu, că nu vine la vot decît “electoratul activ”, cum le-a zis Băse celor patru milioane de “ştampilanţi” la referendumul său.

Aşa că, toată speranţa sa atîrnă de votul “ca primaru”. Visînd la momentul în care-i vor mînca din palmă şi Parlamentul, şi Guvernul.

Haita deontologilor

Exact aşa i-am perceput pe cei trei crai deontologi care s-au produs joi seara pe Realitatea: ca pe o haită de hiene care au simţit miros de sînge. Cristian Tudor Popescu, Emil Hurezeanu şi Robert Turcescu s-au indignat, pe rînd şi în cor, scoţînd fum pe nări de gîndeai că-i loveşte - Doamne fereşte! - apoplexia.

Rar mi-a fost dat să văd (aud) atîta ferocitate cvasijurnalistică, şi asta într-o presă pusă pe hăcuit! N-a mai contat nimic: încercările timide ale “victimei” (Bogdan Olteanu) de a se explica au fost întîmpinate cu valuri de onomatopee şi fraze icnite, de ziceai că acu-i iau omului capul. M-am şi gîndit la un moment dat, oare băieţii ăştia sînt chiar sincer indignaţi sau joacă un rol anume? Scuzaţi cuvîntul “băieţi”, dar CTP-ul chiar aşa l-a numit pe (totuşi) preşedintele Camerei Deputaţilor, cu un dispreţ de cartier: “băiatul ăsta”.

Dar ce crimă a comis “băiatul”, de a provocat furia deontologilor? Joi, după ce ambasadorul SUA a dezavuat, public, noul Cod Penal, Bogdan Olteanu a replicat, acid şi cam neprotocolar, că “în România legislaţia o fac românii” (corect) şi că “dl. Taubman şi-a obţinut mandatul de ambasador într-un mod care, în România, ar fi considerat corupţie”. Evident, n-a fost deloc diplomat Bogdan Olteanu.

Dar ambasadorul Taubman a fost? Să ieşi, public, şi să demolezi o lege tocmai votată, de parcă te-ai afla într-o colonie americană! Dacă era cu adevărat un diplomat, mister T. ar fi solicitat o întrevedere la MAE, poate s-ar fi întîlnit şi cu Olteanu, căruia i-ar fi comunicat, discret, îngrijorarea guvernului SUA. Dar aşa, pe faţă, în dispreţul întregii societăţi româneşti, să faci jocurile ştim noi cui! Ce-i drept, Olteanu a şi precizat că nu contestă punctul de vedere al ambasadorului în ceea ce priveşte fondul legii. Se întreba, însă, ce-ar fi păţit un ambasador european (oricare) dacă ar fi îndrăznit să critice modul în care legiferează Congresul SUA sau, zic eu, s-ar fi legat de legile prin care se restrîng o serie de libertăţi individuale. Cîte zile ar mai fi rămas respectivul în post?

Credeţi că asta a contat pentru “haită”? Ei, aş! CTP-ul vitupera de zor, uitînd vremurile, nu prea îndepărtate, cînd “îi călca în picioare” pe americani pentru că l-au scos din România, hoţeşte, pe puşcaşul marin care tocmai omorîse un om. În total dispreţ faţă de autorităţile şi Justiţia română, de soarta căreia e acum foaaarte îngrijorat ambasadorul. Şi n-a fost singura luare de poziţie a deontologului împotriva unor fărădelegi americăneşti.

Chiar a uitat CTP-ul? Sau (după episodul Bogdan Chirieac) a schimbat macazul? Că de ceilalţi doi nu mă mir deloc. Ăia nici nu se mai obosesc să şteargă “ştampila” care li s-a pus, corect, de cîţiva ani. Cel puţin Hurezeanu chiar e poreclit cu duioşie de colegi “întrebătorul de serviciu al lui Băsescu”.

Lumea stadioanelor

Nu ştiu cîţi dintre junii “ultraşi” de azi au habar că a existat cîndva un “Heysel”. Să ne reamintim: 29 mai 1985, stadionul Heysel din Bruxelles. Finala Cupei Campionilor Europeni (azi Liga Campionilor), între Liverpool şi Juventus. Chiar înainte de a începe meciul (pe care l-am văzut pe un deal, unde am putut prinde, cu un “lighean”, televiziunea sovietică), cîteva mii de fani englezi sar gardurile despărţitoare şi îi atacă sălbatic pe suporterii italieni. Cu lanţuri, bîte şi cuţite. A fost un masacru. 39 de morţi, în marea lor majoritate italieni, şi sute de răniţi.

Gazonul devenise spital de campanie, cu zeci de ambulanţe, tărgi, medici şi victime. Totul s-a desfăşurat în direct, sub ochii a sute de milioane de telespectatori oripilaţi. Meciul a avut, totuşi, loc, după cîteva ore de întîrziere, oficialii temîndu-se că o amînare ar duce la şi mai multe violenţe. A cîştigat Juventus, cu un penalty bătut de Platini. O victorie tristă. Lumea fotbalistică intra în epoca post-Heysel. Toate echipele englezeşti au fost excluse din cupele europene pe timp de 5 ani. (Unii spun că această măsură a netezit drumul Stelei spre cîştigarea Cupei, în anul următor. Pentru că echipele din insulă erau foarte puternice). Au urmat anchete, sute de arestări, zeci de fani englezi condamnaţi. Şi măsuri peste măsuri de siguranţă, pe toate stadioanele.

Ce vedem astăzi la noi? Ultraşi cu ochii injectaţi. Înjurături şi scandări scabroase. Fumigene. Petarde. Garduri rupte. Bătăi între suporteri. Încăierări cu jandarmii. Ameninţări împotriva jucătorilor şi antrenorilor echipei favorite (!). Patroni cvasipenali care aţîţă la violenţă. Măsuri? Mai mult de ochii lumii şi doar la insistenţele presei. În România, masacrul de pe Heysel parcă nici n-ar fi avut loc.

Mizeria morală şi materială din fotbalul nostru face parte dintr-o lume paralelă, în care legile nu sînt valabile. Încerc să-mi imaginez ce s-ar întîmpla dacă într-un spectacol de teatru ar avea loc astfel de ieşiri grobiene. Ar scăpa indivizii turbulenţi fără (cel puţin) o amendă? Pe stadioane însă, orice pare posibil. Pînă la un alt Heysel?

Nu daţi şpagă, daţi comision!

De cîte ori nu ne-am amuzat de reclamele plătite din bani publici, şi nu puţini, dacă ne gîndim la tarifele percepute de televiziuni şi ziare, împotriva corupţiei: “Nu da şpagă”, sau “Eu nu dau şpagă”, sau “Combate şi tu corupţia”. Sînt atît de penibile, că au devenit repede subiecte pentru bancuri. E ca şi cum ai combate hoţia spunîndu-le şuţilor “Nu mai fura”, sau ai pune afişe prin cîrciumi: “Nu mai bea”. Spre delectarea machitorilor care, citindu-le (dacă le mai văd!) sigur ar începe să cînte: “Ş-aşa beu oamenii buni”!

Bineînţeles că banii sînt aruncaţi pe fereastră. Undeva, într-un departament care se ocupă de lupta împotriva corupţiei, un înalt oficial va bifa, mulţumit, încă un episod al campaniei, şi l-ar strecura într-un raport către Uniunea Europeană. Hai că sîntem mari! Ce dovadă mai bună despre inutilitatea acestui demers vreţi decît ce reiese din sondajul pe care-l comentăm în acest număr: 91% dintre români n-au reţinut nici un slogan! Chestia cu “Nu da şpagă” le-a intrat printr-o ureche şi le-a ieşit prin amîndouă. Pe de altă parte, aproape 60% dintre români sînt convinşi că justiţia nu e independentă. Şi ştiu ei ce ştiu. Aproape nu e zi în care presa să nu dezvăluie cazuri de corupţie vizibile şi de pe Marte.

Pe unele, vînjoasele noastre parchete nici nu le bagă-n seamă. Cum să se lege DNA-ul prezidenţial de “Dragă Stolo”, despre ale cărui afaceri puturoase s-au scris kilometri de articole? Sau, credeţi că se va sesiza acelaşi DNA despre afacerile dubioase ale pediştilor Sulfina Barbu şi Silvian Ionescu, oamenii preşedintelui? Mai ales că subiectul e tratat în Evenimentul Zilei (bravo lor, de această dată!), socotit de foarte mulţi “oficios”! Aşa cum nu cred că va ieşi ceva, deşi afacerea miroase de la o poştă, din povestea ofensivului ziarist de la Gîndul, Bogdan Chirieac, care face avere din bani băgaţi pe sub uşă (legal, desigur!) de un serviciu de informaţii. Dar despre cazurile, iarăşi îndelung mediatizate, Cataramă, Tender, Iancu, Vîntu (lista e foarte lungă) aţi mai auzit ceva? Nici n-o să auziţi.

Pentru că, la noi (excepţiile sînt penibil de puţine) lupta împotriva corupţiei se duce cu afişe pe care nu le citeşte nimeni. În rest, o mînă o spală pe cealaltă. De pildă: voi îmi spălaţi mie dosarul Flota, iar eu vă apăr de Chiuariu. Sau, voi îl daţi la TV pe hipopotamul ăla mîncător de caltaboşi, iar eu vi-l spăl pe Ţuluş.

Ce nu înţeleg: şpagă nu e bine să dăm. Dar bacşiş? Dar un comision, ceva? Dar o atenţie cinstită?

Ţiganul declanşator

Acum îmi e din ce în ce mai clar că politicienii italieni, sfîşiaţi de lupte politice intestine, aşteptau doar, vorba strămoşilor noştri comuni, un “cassus belli”. Sau, cum ar zice ţăranul moldovean, “o prişină di gîlşeavă”. Şi l-au găsit pe ţiganul nostru din Avrig.

Romulus (ce frumoasă coincidenţă cu numele celui care a fondat Roma!) Mailat e, iată, un fel de Danilo Princip, studentul sîrb care l-a ucis în 1914, la Sarajevo, pe arhiducele austriac Ferdinand. O altă scînteie aşteptată pentru declanşarea unei conflagraţii.

Dar, hai să revenim cu picioarele pe pămînt. Mailat a ucis (dacă a ucis, că încă nu ştim!) ca să jefuiască, şi nu din cine ştie ce considerente patriotice, ca sîrbul Princip. Văd că unii de pe la noi construiesc tot soiul de ipoteze fanteziste - sîntem buni la asta - că totul e o înscenare murdară, că sînt prea multe lucruri necurate în povestea lui Mailat, că femeia care l-ar fi turnat la carabinieri e nebună şi cîte altele.

Pînă la urmă, nici nu contează de unde a pornit avalanşa. Oricum ar fi pornit. Să fim drepţi şi să încercăm să ne punem în pielea italienilor din marile oraşe, ca să-i înţelegem niţel. Gîndiţi-vă de cîte ori aţi fost nervoşi, exasperaţi, furioşi la culme pe tuciuriii care v-au furat, jefuit, agresat ş.a., în România. De cîte ori i-aţi luat la goană pe zdrenţăroşii care vă nămoleau parbrizul, la stopuri, pe cei care cîntau prin autobuze sau vă încolţeau pe Rep, cu copii (de împrumut) în braţe!

Unde sînt cu toţii? În Italia! Sau în Spania! Sau în Franţa, Marea Britanie, Germania! Au găsit alţi fraieri, mai bogaţi, în Occident, pe care să-i tîlhărească, să-i fure, sau (cîteodată) să-i ucidă. Plus cerşitul, oh, ce bine se cîştigă dincolo din cerşit! Îmi tot vine în minte reportajul scris de un gazetar neamţ, care a urmărit timp de cîteva zile nişte ţigani (cerşetori) români. Discret, a tot numărat omul, şi i-a ieşit o sumă colosală, cam cît salariul său lunar, cîştigaţi de ăia în vreo două zile.

“De ce le daţi bani?” - i-a întrebat intrigat pe cîţiva trecători. “Pentru că cer! Iar dacă cer, înseamnă că au nevoie” - au răspuns, senin, nemţii. Să ne mirăm, aşadar, că nu vor în ruptul capului să se întoarcă acasă?

Dacă speră cumva italienii că vor scăpa de ţiganii din cele 104 (una sută patru!) tabere clandestine ultramizerabile numai din Roma, expulzîndu-i, sînt copii mici. După cîteva săptămîni, vor fi înapoi. Cine-i va opri? Aşa că, dragii noştri fraţi de gintă latină, ţiganii noştri sînt şi ţiganii voştri!