Taxa marilor interese

M-am săturat să tot aud de taxa auto. Atîta tevatură s-a făcut pe tema asta, de parcă existenţa naţiunii ar fi pusă în pericol. În realitate, cauzele acestui scandal sînt mult mai prozaice, şi s-ar putea traduce printr-un singur cuvînt: interesul.

Prima variantă prevedea, aşa cum pare firesc şi de bun simţ, o taxă mai mare pentru maşinile second-hand, cele mai multe aduse de-afară. Atunci au sărit ca arşi importatorii de vechituri şi, ceea ce a fost decisiv, Comisia Europeană, care nu privea cu ochi buni stavilele pe care le punea România importului de maşini vechi din Occident.

A doua formă a taxei mi se pare chiar aberantă, cu o logică întoarsă pe dos: sînt taxate mai piperat maşinile noi, cu toate că ideea de bază era de a se reduce poluarea! Bineînţeles că acum protestează vehement şi, pe bună dreptate, constructorii de maşini, cei de la Dacia-Renault mai ales.

De campania dusă de Realitatea TV nu mă leg, pentru că postul cu pricina duce un război pe faţă cu guvernul, pe o mînă cu Băsescu. Aşa că tot ce vine dinspre liberali e pentru cei de la postul lui Vântu, ilegal, imoral sau îngraşă.

Acum, Guvernul anunţă că pregăteşte o a treia variantă a taxei. Care, vă dau în scris, tot nu va fi pe placul unora. Oricum va ieşi, noua taxă va trebui să facă puţină ordine pe această piaţă, care a luat-o razna. Uitaţi-vă ce se întîmplă în marile oraşe şi pe drumuri.

În lipsa infrastructurii, România se sufocă; pe şosele şi pe bulevarde nu se mai poate circula, trotuarele şi zonele verzi au devenit locuri de parcare, iar accidentele sînt tot atît de obişnuite ca praful pe care-l inhalăm.

O Republică pentru Băse

Aşteptată cu enorm interes, decizia de ieri a Curţii Constituţionale a reuşit să producă mai degrabă stupoare în lumea politică şi în societatea civilă. După ce, anul trecut, decisese, în cazul Cioroianu, că preşedintele nu are drept de veto la numirea unui ministru, ieri, aceeaşi Curte a dat-o la întors.

Mai exact, judecători constituţionali au decis de această dată că preşedintele poate respinge, o singură dată, propunerea (în acest caz a Noricăi Nicolai la Justiţie), iar premierul este obligat să facă o altă propunere!

Mulţi dintre juriştii care şi-au exprimat ieri opiniile au afirmat deschis că, în premieră, Curtea Constituţională a… adăugat, practic, un nou text în legea fundamentală! Al cui joc îl face Curtea? Păi, ia să vedem, a dat în ultimii ani vreo decizie defavorabilă preşedintelui?

N-a dat! Drept pentru care putem conchide că, încet-încet, pîş-pîş, cu ajutorul nemijlocit al “elefanţilor” constituţionalişti, pe care nu are nimeni voie să-i contrazică, Traian Băsescu schimbă Constituţia şi transformă România, după pohta ce-o pohteşte, într-o republică prezidenţială!

“Elefanţii” atotputernici

Ticu Dumitrescu ameninţă cu greva foamei. Mircea Dinescu deplînge “solidaritatea ticăloşilor din România”. Cristian Pîrvulescu (Pro Democraţia) vorbeşte de o “restauraţie”. Tot felul de mici komisari din presă, ţipă din rărunchi că “au cîştigat securiştii”.

Chiar şi în societatea asta inflamată în exces de războaie politice, subiectul este unul incendiar. Bref, Curtea Constituţională a spulberat “Legea Ticu” şi, pe cale în consecinţă, a “îngropat” Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Principalul punct contestat (şi nu de azi, de ieri) a fost abilitarea CNSAS de a da verdicte de poliţie politică, aproape ca o instanţă. În mod cert, decizia Curţii, survenită după atîţia ani în care legea şi-a produs efectul, pare cel puţin bizară. Dacă legea era neconstituţională, de ce nu s-a pronunţat C.C. acum doi-patru-şase ani? De ce doar azi, în prag de campanie electorală?

Mulţi au început să se teamă, şi nu fără temei, că această Curte e pe cale să devină (dacă nu e deja!) cea mai tare instituţie din România. Şi asta după ce ani şi ani era considerată un fel de “cimitir al elefanţilor” pentru tot soiul de foşti (miniştri, procurori generali ş.a.) trimişi spre o binemeritată şi bine plătită odihnă la amurgul carierei şi al vieţii.

Iată că, peste noapte, “elefanţii” au devenit importanţi, odată cu declanşarea sîngerosului război Parlament - Guvern - Preşedinte. Li s-a cerut imperios expertiza la suspendarea lui Băsescu, la refuzul preşedintelui de a numi nişte miniştri şi, în final, la “Legea Ticu”.

Cei care deplîng faptul că deciziile Curţii nu pot fi contestate, şi care cer acum revocarea membrilor săi, ar trebui să-şi aducă aminte cum s-au bătut pentru modificarea Constituţiei, care prevedea cîndva ca deciziile CC să poată fi schimbate cu votul a două treimi dintre parlamentari. Fără să-şi dea seama de consecinţe, au dat Curţii o putere incredibilă.

Ce va urma? Parlamentul trebuie să vină cu o nouă lege, în 45 de zile. Sau, Guvernul să dea o Ordonanţă de Urgenţă. Oricum, “Legea Ticu” nu va mai exista. Probabil că CNSAS va supravieţui, dar numai ca o structură inertă, care să studieze arhivele securităţii, aşa cum sună şi numele său.

Fără să poată da verdicte. Iar dosarele de informatori, urmăriţi ş.a. ale candidaţilor la diferite funcţii publice vor fi publicate pe Internet, spre ştiinţa alegătorilor şi a presei.

Disputa, însă, nu se va încheia decît după sfîrşitul fizic al generaţiei mele. Poate nici atunci, dacă stăm să ne gîndim bine.

Credeţi că vor scăpa urmaşii prilejul să spună despre un candidat, prin 2030, că tac-su a fost securist?

Un Năstase reşapat

Adrian Năstase, poreclit cu duioşie de colegi (ce vremuri!) Bombonel, iar de adversari “Năstase pentru case”, s-a decis să iasă la lumină. După trei ani de recluziune, mai mult sau mai puţin forţată, timp în care a fost tăvălit, umilit, batjocorit, ignorat de tovarăşii săi pesedişti şi purtat cu alai pe la DNA de cel care l-a învins, în 2004, “la mustaţă” şi care şi-a jurat în barbă să-l distrugă, ex-premierul face pasul înainte, decis să-l înfrunte din nou pe marinar.

Cu un slogan inedit: “proprietarul apartamentului din Zambaccian, contra proprietarului casei din Mihăileanu”. Năstase are de partea sa destui nemulţumiţi din PSD, care cred că, sub conducerea lui Geoană, partidul a avut adesea o poziţie suspect de concesivă faţă de Băsescu.

Interesant şi surprinzător e că pînă şi grupul de la Cluj, care a pus serios umărul la debarcarea sa, îi trimite acum bezele!

Gestul lui Năstase nu e deloc inoportun, dacă ne gîndim că, deşi mai e doar un an pînă la prezidenţiale, Băsescu nu are, oficial, nici un contracandidat. Plus că, ieşind în faţă, va mai scutura niţel adormitul partid condus de Geoană.

Serios vorbind, ce şanse are un Năstase reşapat? Să vedem. La plusuri, putem trece: intelectual, iubitor (şi colecţionar) de artă, blogger activ, scrie bine (mai bine decît mulţi editorialişti!), are idei, e diplomat, are o vastă experienţă în administraţie şi politică.

Minusuri: nu prea are priză la “talpa ţării”, cea care-l iubeşte necondiţionat pe Băse; nu e acceptat de o bună parte din PSD; are o tinichea teribilă, “mătuşa Tamara”, care atîrnă mai greu decît păcatele lui Băsescu (flota, Hayssam, casa din Mihăileanu…) mai multe şi mai mari.

De ce? Pentru că presa nărăvită a marşat pînă la saţietate pe “Tamara”, pînă a ajuns folclor. Iar din folclor nu te mai scoate nimeni, niciodată.

Bref, chiar dacă va fi susţinut de partid, “noul” Năstase are chiar mai mici şanse teoretice de a-l învinge pe Băsescu decît a avut în 2004.

Capcana bulgărească

Au fost de-ajuns două zile de iarnă adevărată, cu zăpadă şi viscol, pentru ca două ţări să fie date peste cap. Se întîmplă şi la alţii, veţi spune, dar asta nu ne încălzeşte.

Nouă ne pasă că sudul României a fost, practic, blocat, că salvările n-au mai ajuns la bolnavi, că pe autostrăzi nu se putea circula, că aeroporturile au fost năpădite de călători nervoşi şi epuizaţi, după 30-40 de ore de dormit cu capul pe bagaje, în aşteptarea avionului salvator, care să-i ducă spre Londra, Torino, Barcelona, Madrid sau Milano.

O nebunie! Dar, cînd văd ce se întîmplă la vecinii noştri bulgari, cei cu care sîntem mereu comparaţi şi cu care am intrat, “la pachet”, în UE, zău că mă simt niţel fericit. Sînt alţii, îmi zic, mai proşti, mai neputincioşi şi mai hoţi decît noi. Aleluia!

Au simţit-o pe pielea lor mii de români care au avut nefericita inspiraţie să-şi petreacă sărbătorile la ei. Sau, să se întoarcă prin Bulgaria cu maşina, din Grecia şi Turcia. Ce-au păţit, săracii!

Trei zile pe drumuri înzăpezite, îngheţînd în maşini, nedormiţi, flămînzi, furioşi. Unii, mai norocoşi, au dormit pe la săteni. Pe bani. Alţii au încercat pe rute ocolitoare. Mare greşeală! Au fost întorşi din drum şi umiliţi de poliţişti indiferenţi, cînd nu erau aroganţi. Şi care nu mişcau un deget fără să ceară pe faţă mită.

Pe unul de-al nostru, care n-a putut să dea maşina înapoi, l-au luat şi l-au caftit bine, după care i-au făcut şi dosar penal! Pe o şosea în pantă, lăsată dinadins necurăţată, poliţiştii nu lăsau să treacă maşinile româneşti, că n-aveau lanţuri.

Şi, ce să vezi, imediat au apărut întreprinzători care vindeau lanţuri, pe bani grei! Plus alţi speculanţi care cereau mormane de euroi pentru ceva mîncare, apă şi carburanţi.

“Capcana bulgărească” a funcţionat binişor. Nu degeaba Sofia e denumită “capitala europeană a corupţiei”. Ai noştri mai au de învăţat.

Orban e Elodia!

Mare belea pe capul lui “Şică” Orban! Adevărul e că ministrul şi-a făcut-o cu mîna lui. Ce dracu, putea foarte bine să cheme poliţia la faţa locului şi nu se întîmpla nimic. A fost un accident banal, cum se întîmplă, cu sutele, în fiecare zi.

A vrut să pună batista pe ţambal şi a declanşat o isterie naţională. Cel puţin la nivelul mediei, că populaţia tot după Elodia oftează. Ei, dar cu presa e altceva.

Mai ales Realitatea cu un Turcescu furibund - ochii holbaţi şi spume la gură, face tocşouri non stop, în care ziarişti, avocaţi, medici, poliţişti, politicieni, psihologi, astrologi, martori “sub acoperire”, trecători, bloggeri întorc pe toate feţele telenovela Orban.

De ce-a anunţat doar a doua zi poliţia? De ce-a minţit? S-a înţeles cu adolescenta accidentată? De ce n-o cheamă poliţia? De ce nu-i dă spitalul numele? De ce tace Orban? De ce nu a venit la şedinţa de guvern? I-a cerut premierul demisia? Cînd va demisiona?

Şi-apoi, fotografii şi filme “de amatori”: cu maşinile tamponate, cu stîlpul, cu zidul, cu urmele, cu uşa apartamentului unde stă fata, cu Orban vorbind la telefon, cu poliţişti fugăriţi pe stradă de reporteri excitaţi, doar-doar vor da vreo declaraţie… Of, Doamne! N-am idee cum se va termina chestia asta.

Din partea mea, n-are decît să demisioneze Orban. (Culmea e că nici nu mai poate invoca cine ştie ce lucrături din partea “duşmanului” Băsescu!).

Dincolo de telenovela asta, pe mine, gazetar bătrîn, mă frapează altceva: avem o presă incredibil de imatură, de înclinată (aproape exclusiv) spre senzaţionalul ieftin. Nu bugetul, pe care se bat partidele în parlament, nu scumpirile de sărbători, nu un remember, ceva, la zilele lui decembrie ‘89 (apropo, acum 18 ani, Timişoara a fost primul oraş românesc liber!), nu colinde, nu aia, nu ailaltă. Accidentul, şi-atît! Orban, numele tău e Elodia!

“Greii” liberali l-au înfrînt pe Tăriceanu - Norica e la Justiţie!

Imediat dupã demisia lui Tudor Chiuariu, liderii liberali cu greutate (Bogdan Olteanu, Crin Antonescu, Ludovic Orban) au declarat rãspicat cã o vor susţine pe Norica Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei.

Numele vicepreşedintelui PNL fusese vehiculat şi cu alte ocazii, chiar din 2004, dupã alegeri, pentru a intra în Guvern. Tãriceanu - spun gurile rele - n-a vrut-o. Pentru cã are personalitate şi e greu de “strunit”.

Posibil, chiar probabil. Cert e cã cvasiunanimitatea din Biroul politic al PNL nu i-a cãzut bine premierului, silit s-o accepte pe Norica Nicolai. Se spune cã nici preşedintele Bãsescu n-ar vrea-o, cam din aceleaşi considerente. Indiferent ce motive ar invoca, Bãsescu va fi şi el obligat s-o accepte.

Chit cã se va alege cu un adversar redutabil, pe care nu-l va putea “expedia” cu vorbe veninoase, ca pe Chiuariu.

Presimt, pe de altã parte, cã nici Ministerul public (DNA, în primul rînd) nu se simte prea bine avînd-o în faţã pe apriga Nicolai. Care e, dacã premierul nu şi-a dat încã seama, exact omul de care aveau nevoie şi liberalii, şi Guvernul, în 2008, anul inevitabilei “Dosariade” şi al alegerilor.

Greaţă

Îmi e din ce în ce mai greaţă. O greaţă fizică, profundă. Şi îmi e ruşine. Parcă şi-a băgat dracul coada în ţara asta. Cînd credeam că am ieşit niţel la lumină şi că ne-am aşezat, cumva, traşi-împinşi de Coana Europa. Ei, aş! Mizeria politică dospeşte prin toate cotloanele palatelor.

Afacerile murdare se fac pe faţă, fără jenă. Personaje groteşti populează o lume pe care o vedeam doar în desenele satirice ale lui Jiquidi. Privesc pe la televiziuni şi mă cutremur. Dau pe Discovery, ca să-mi revin. Citesc prin ziare nişte chestii care-mi fac pielea găinii. Arunc ziarele şi mă apuc să-l recitesc pe Marquez.

Dar parcă poţi să închizi ochii la tot ce vezi? Şi ce văd: fraudă cu banii de chirie la Parlament; politicieni - unii înstăriţi - care se înghesuie fără jenă la case “moca”; bătrîni care îngheaţă pe la Casele de pensii; oameni care mor cu zile în spitale.

Mai vreţi? Ăştia de la Realitatea, de pildă, pregătesc o şuşă cu politicieni. Colinde. Cine-s politicienii “emblematici” aruncaţi în faţa naţiei de postul mafiotului Vântu? Elena Udrea, Elena Băsescu, Raluca Turcan, plus din ce în ce mai dubiosul Guşă! Ce să mai zici?

Cu o seară înainte, preşedintele se dezlănţuise grobian, cu jigniri şi aluzii murdare. Nicio surpriză. Ăsta e Şeful Statului, preşedintele tuturor românilor? Ăsta e şi cu ăsta defilăm. Pînă şi unii de pe la oficiosul Evenimentul Zilei au început s-o cotească, jenaţi, scriind că Băse a depăşit măsura. Credeţi că-i pasă?

Mă uit în Jurnalul Naţional şi nu ştiu dacă să rîd sau să mă enervez. Ditamai DNA-ul coace o cercetare penibilă, informîndu-se din presă (!), cercetare prin care vrea să-i demoleze pe foştii miniştri Zsolt Nagy şi Chiuariu. Şi, tot bazîndu-se pe articole din presă, acelaşi DNA încearcă o “legătură primejdioasă” cu Tăriceanu.

Ţinta e, Doamne, cît de evident, comandată. Acu’, nu-i plîng eu pe cei mai sus-numiţi, că nu-s nici ei tocmai cuşeri. Dar, de ce nu vede vînjosul DNA şi alte articole din presă despre afaceri ultramurdare ale unor pedişti sau peledişti? Ei, cum de ce, pentru că n-au primit ordin clar de sus! În acest timp, lîngă noi, scandalul e cît casa. Kosovo stă să explodeze şi să arunce în aer “cazanul” Balcanilor.

Apropo, de americani nu mă mir, că sînt afoni în diplomaţie, dar ăştia din UE, şi-au pierdut minţile? Deschid cu atîta criminală nonşalanţă Cutia Pandorei, şi nu-şi dau seama de consecinţe? Mai aproape, Moldova bicisnicului Voronin mătură pe jos cu noi. Oligofrenul ăsta “moldovian” ne jigneşte zilnic, şi tot el se plînge.

Mai nou, ne expulzează diplomaţii. Ce fac ai noştri, în frunte cu “marele” om de stat? Nimic. Băselu n-are timp, el are războaiele lui, cu Tăriceanu, Olteanu, Chiuariu… Încep să cred, din ce în ce mai tare, că ţara asta ar avea nevoie de o monarhie constituţională. Un monarh e cu adevărat deasupra intrigilor şi mizeriilor politice.

Plus că nu mi-l pot imagina pe Rege jignind în stînga şi-n dreapta, hăhăind dizgraţios, chefuind cu îmbogăţiţi dubioşi, conducînd băut ş.c.l. N-ar putea face aşa ceva, pur şi simplu pentru că este un om educat, şi cu un bun simţ moştenit din familie. În niciun caz n-ar putea ieşi în evidenţă ca primitivul acesta veninos, pe care, oh, Doamne, îl ridică-n slăvi atîţia şi atîţia lingăi, unii cu ştaif şi cu multă carte!

Oare lor nu le e greaţă, cum îmi e mie?

Cît despre PD, sau PD-L, sau cum s-o mai fi numind, nu mai e nimic de zis. E cea mai mare dezamăgire, a mea personală. Ca unul care a privit, cîndva, cu speranţă şi chiar cu entuziasm evoluţia acestui partid, condus de oameni spălaţi, dinamici, inteligenţi, europeni, cu idei.

Chiar îi credeam pe vremea aceea adevăraţi liberali. Unde sînt ei? Habar n-am. Au dispărut în peisaj. Au rămas doar, cu enervant de puţine excepţii, ţucălarii.

Doctrina trece strada

Prin 2005, PD-ul s-a dat peste cap şi s-a transformat, dintr-un vajnic partid social-democrat, care se bătuse amarnic (cu PSD) să intre în Internaţionala Socialistă, într-unul popular şi creştin-democrat. Iac-aşa, de la stînga la dreapta.

S-a sculat cineva dimineaţa cu o idee şi-a dat un ordin scurt. Iar în PD ordinul se execută, nu se discută. Mi-aduc aminte cît de încurcaţi erau unii pe la PD Braşov şi cît de stîngaci (scuzaţi) încercau să explice o chestie pe care nici ei n-o pricepeau!

Că interesul a fost de-a intra în PPE (Partidul Popular European), mai tare şi mai fălos decît grupul socialist, e clar. Doctrina? Dă-o naibii, că nu ţine de foame! Mai apoi, s-au aburcat pediştii cei populari pe jumătatea liberală a lui D.A., că să se unească şi să facă împreună un mare partid. Popular, se înţelege.

Unii din PNL-ul acelor vremi (Stolojan, Stoica), ţipau pe toate ecranele că ăsta e drumul, că aşa trebuie să procedeze “adevăraţii liberali”. Pînă la urmă, în PNL a prevalat bunul simţ: au zis pas. “N-aveţi decît să rămîneţi voi cu portretele voastre”, le-au aruncat cu năduf pizmaş “popularii”.

Portretele fiind, dacă nu v-aţi dat încă seama, ale Brătienilor, fondatori ai PNL şi făuritori ai României Mari! Drept pentru care coloana a V-a stolojană, cei autointitulaţi “adevăraţii liberali”, au plecat (fără portrete) şi au fondat PLD. Pînă într-o altă dimineaţă de toamnă tîrzie, cînd, în Olimpul cotrocenist, a clocit o nouă idee genială: partidul prezidenţial, acum! Doctrină? Populară, creştin-democrată şi liberală!

“Adevăraţii liberali” sînt, de-acum, în PD(L). Cu nişte mici corecţii: în loc de Brătieni, tabloul lui Băse. Iar în loc de săgeata liberală, trandafirul social-democrat! Cel care stă la loc de cinste pe sigla “noului” partid popular PDL!

Iar dacă se-nfurie Băse, partidul său ar putea asimila repejor şi alte grupuscule: adevăraţii conservatori, adevăraţii verzi, adevăraţii udemerişti (că tot e preşedintele pe bune cu Tökés) sau, de ce nu, adevăraţii pesedişti! Problema ar fi, în acest caz, nu doctrina, că aia nu contează, ci denumirea.

Că ar suna cam nasol Partidul Băsescian - democrat, popular, creştin-democrat, liberal, conservator, ecologist, social-democrat, naţionalist şi liber-schimbist.

Unghiuţele preşedintelui

După această imensă tevatură europarlamentaro-referendară, am rămas cu oarece nedumeriri. Prima: de ce oare votul pentru euroalegeri e în toate cele 26 de state membre, numai pe liste (înţeleg că există şi o normă, sau aşa ceva, impusă de P.E.)?

Răspunsul e simplu şi logic: pentru că Uniunea Europeană nu-şi poate permite să nu fie reprezentate în parlamentul său toate curentele politice importante. Vă imaginaţi cum ar arăta Parlamentul European cu doar două grupuri politice - popularii şi socialiştii, fără liberali şi verzi?

Sau chiar fără naţionaliştii eurosceptici? Iată o realitate despre care n-au suflat o vorbuliţă adepţii votului uninominal majoritar (ăla cu “alegeţi parlamentaru ca primaru”, cum zicea reclama aia şchioapă). Pentru că nu le convenea. Ceilalţi, care nu vor vot majoritar, au dormit în şoşoni. Or că n-au ştiut, or că nu le-a păsat, contînd doar pe eurolehamitea neamului, care a şi dus la invalidarea referendumului.

Or, aceasta e şi principala motivaţie pentru care s-au zbătut Pro Democraţia şi liberalii (în speţă) atunci cînd au promovat uninominalul proporţional, unde parlamentarii sînt aleşi “jumate-jumate”: să se dea o şansă şi partidelor medii şi mici. Altfel, am putea avea un Parlament cu doar doi poli: PD şi PSD. Chestie care l-ar face foarte fericit pe Băsescu. Nu degeaba a zis el, cu năduf pizmaş, c-ar vrea să-i vadă pe ăia care n-au venit la “vorbitor” (consultări) “zgîriind cu unghiuţele în poarta Cotroceniului” cînd se va face guvernu.

Uitînd, chipurile, că dumnealui nu “face” guverne, ci doar numeşte un premier. Dar ce, te pui cu “unghiuţele” preşedintelui? El vrea să facă şi să desfacă după bunu-i plac. Iar pentru asta are nevoie de pîrghii. Una ar fi regimul prezidenţial de tip american, pe care-l iubeşte nespus. Pentru asta, trebuie schimbată Constituţia.

Chestie a naibii de grea. Trebuie să porţi tratative cu partidele, care (cu excepţia PD) nu vor să-i dea pe mînă mai multă putere. Ştiu ele ce ştiu. Apoi, trebuie să fie de acord poporul (era să scriu cu P mare).

Iarăşi greu, că nu vine la vot decît “electoratul activ”, cum le-a zis Băse celor patru milioane de “ştampilanţi” la referendumul său.

Aşa că, toată speranţa sa atîrnă de votul “ca primaru”. Visînd la momentul în care-i vor mînca din palmă şi Parlamentul, şi Guvernul.