Luni, spre seară, cîţiva proeminenţi lideri liberali dăduseră în bîlbă pe la televiziuni, neştiind ce să răspundă la întrebările insistente cu care erau bombardaţi. E clar, Tăriceanu le-a “tras-o” iar, ca şi în cazul ministrului Justiţiei, înţelegîndu-se cu Băselu peste capul lor.

Şi uite-aşa, ne-am trezit cu toţii, poporul + liberalii, că, în locul pleziristului Cioroianu e plantat la Externe, foarte operativ, omul lui Băsescu. Pe care, se vorbeşte, preşedintele l-ar fi vrut consilier. Ok, veţi spune, şi ce dacă s-au înţeles ăia, şi încă uluitor de repede, în ore, dacă nu în minute? Doar au pus un profesionist la MAE! Păi, să vedem cine e noul ministru de Externe. Diplomat de carieră, Comănescu a slujit cu credinţă în minister, sub toate regimurile, de la Ceauşescu la Băsescu.

Dar asta nu înainte de a fi trimis, în 1973, să se specializeze în Franţa, la Sorbona! Cei mai de vîrsta mea ştiu ce însemna pe vremea aia să te trimită partidul să studiezi afară. Aşadar, Băse a vrut şi Tăriceanu a acceptat, fără să crîcnească, un vajnic soldat (era să zic ofiţer, scuzaţi!) la Externe, dar un tip şters şi cam fără coloană. Apropo, televiziunile au scos repejor imagini în care-l vedem pe noul ministru în toată “splendoarea” sa.

Adică, la o întîlnire cu ambasadorii, unde preşedintele a icnit o dată, “Comănescule, ia zi…”, iar ditamai (pe atunci) ambasadorul României la UE a ţîşnit în picioare şi s-a bîlbîit ca un elev prins de dirigu fumînd în budă.

Ei şi, veţi spune, tot e mai bine să avem la Externe unul de meserie, în locul unui amator plin de ifose. Mă rog, dar mie tot nu-mi dă pace un drăcuşor: de ce n-a mai studiat Băselu mapa profesională a lui Comănescu, aşa cum a făcut în cazul Noricăi Nicolai?

Ei, de ce! Pentru că avea oricum în sertar dosarul lui complet. De la Servicii, să trăiţi! Aşa că nu pot să nu mă întreb, rău şi negru în cerul gurii, ce grad o fi avînd Comănescu? Că doar nu crede cineva că l-au lăsat serviciile la vatră, după ‘89!

Administraţia locală a devenit o miză esenţială pentru partide, mai ales de cînd s-a decis că preşedinţii de consilii judeţene vor fi aleşi prin vot direct. Pe cale de consecinţă, partidele îşi trimit să se bată în teritoriu senatori, deputaţi, miniştri şi foşti miniştri.

Iată, PD-L îşi împinge “greii” fie spre primării (Blaga la Bucureşti e cel mai proaspăt exemplu), fie spre consilii judeţene (Berceanu la Dolj). Liberalii îşi “sacrifică” şi ei nişte miniştri, sperînd să cucerească fie Bucureştiul, cu L. Orban, fie Iaşi-ul, cu Adomniţei.

Nu altfel procedează PSD-ul care, după o lungă perioadă de gherilă internă, se pare că a optat, la Capitală, pentru super-greul Mitrea, pe care nu-l trimiţi la colţ cu o vorbă buruienoasă, cum puteai să faci cu un Vanghelie.

De unde această invazie de “greuceni” spre administraţia locală? Unii susţin că partidele ar fi în criză de personalităţi. Nu cred în această motivaţie, cam simplistă. Mai degrabă, partidele au înţeles repede că în perioada următoare e esenţial să domini administraţiile locale.

Şi că primarii, mai ales cei din marile municipii, sau preşedinţii de consilii judeţene, aleşi uninominal, vor fi mult mai importanţi decît parlamentarii sau miniştrii, chiar dacă aceştia sînt mai vizibili. Pentru că cea mai mare parte a fondurilor de la Uniunea Europeană se vor îndrepta direct spre judeţe.

Pentru că investitorii străini au înţeles repede că pot trata mai bine cu oficialităţile locale pentru facilităţi şi condiţii prietenoase (vezi cazul Jucu - Nokia). Pentru că localităţile şi judeţele vor avea din ce în ce mai mulţi bani la dispoziţie, din impozite, taxe şi nu numai. Motiv pentru care aceste alegeri locale vor fi mai dure şi mai colorate decît tot ce-am văzut, din ‘90 încoace.

Miercuri, 2 aprilie. Bucureşti. George Bush ţine un “spici” la Palatul CEC. Foarte frumos. Şi-a adus aminte (iar) de curcubeu! Se termină momentul, strînge omul cîteva mîini, îi bate pe spate, amical, pe cei doi foşti (Iliescu şi Constantinescu), după care se suie în Chevrolet-ul său super-blindat şi goneşte spre aeroport: în mai puţin de o oră trebuie să se întîlnească, la Neptun, cu preşedintele Băsescu.

La Otopeni, George W. şi Laura se suie pe scara “Air Force One”, fac distins cu mîna spre cei din Secret Service (că altcineva nu mai era pe pistă), apoi intră în avion. Şi stau. Şi stau. Şi stau. Ce să fie? Peste vreo 10-15 minute, televiziunile arată pe “culoarul unic” o coloană de maşini oficiale gonind nebuneşte spre aeroport. E Băsescu! Şi încep comentariile. De ce-o fi întîrziat? Va pleca Bush înainte? Păi, cine-l va aştepta la Constanţa? Prefectul?

În fine, ajunge şi Băse la Otopeni, se suie în vechitura lui prezidenţială (Boeing 707) care decolează imediat, scoţînd un şuvoi de fum gros. Bush aşteaptă răbdător. După încă vreo 10 minute, pleacă şi “Air Force One”. Restul îl ştiţi. Băse l-a aşteptat pe W. la Kogălniceanu, apoi au convorbit la vila lui Ceauşescu din Neptun, după care au ţinut o conferinţă de presă, cu marea în spate. Interesant. Dar mie tot nu-mi iese din cap momentul penibil de pe Otopeni, cînd era mai-mai să plece Bush înaintea lui Băselu.

Care s-a mai făcut odată de rîs. O fi adormit şi-o fi uitat de întîlnire? Lăsînd gluma, vă daţi seama, dacă se pot face astfel de gafe la nivel înalt, ce-o fi mai jos, la nivelul funcţionărimii?? Hai să vă mai spun una: mii de gazetari străini au vrut să vadă (şi să audă!) discursul lui Bush, pe monitoare, la centrul de presă de la Palatul Parlamentului. Vă daţi seama de ce surpriză tîmpită au avut parte ziariştii de la CNN, Financial Times, La Monde ş.a., văzînd că au doar imagine, nu şi sunet? Ne-am făcut de cacao? Ne-am făcut!

Supărat e, Doamne, supărat, Traian Băsescu. Bărbatul - cap de familie şi-a ieşit din minţi. Răii presei, bărbaţii - analişti, au sărit în capul duducii sale de suflet.

Şi ce dacă aia mică e agramată şi cam bîlbîită. Şi ce dacă e cam prostuţă, frumuşica lu’ tata.

Şi ce dacă se pricepe la politică tot atît cît mă pricep eu la genţi Louis Vuitton. S-o lase în pace, răii, că e la început de drum în politică (Băse dixit)!

Aici fac o paranteză şi zic, da’ Chiuariu, care e tot cam pe-acolo la vîrstă, n-a fost făcut de acelaşi tătel grijuliu “tînăr mafiot obraznic”? Da’ reportera aia gratulată de Băse cu “ţigancă împuţită” nu e tot tînără, ca şi fătuca lui? Dar hai să trecem peste chestia cu duduia. E treaba lui tătelu Băselu dacă vrea musai să se facă de rîsul populaţiei.

Pe mine m-a îngrozit însă atacul fără precedent al preşedintelui împotriva presei. Treaba cu “ziariştii tonomat”, umpluţi cu euroi ca să-l atace pe el, arhanghelul dreptăţii şi al moralei, plus sistemul, desigur, e de-a dreptul greţoasă. În cazul ăsta cred că T.B. şi-a tras singur şuturi în pardon.

Chiar dacă există (am auzit şi eu nişte chestii) ziarişti plătiţi pe sub masă pentru a face jocurile murdare ale unora, atacul ăsta împrăştiat şi murdar împotriva breslei gazetarilor mi se pare aproape sinucigaş. Abia acum încep şi eu să cred ce se zvoneşte, că T.B. ar pierde zdravăn procente în sondaje.

Dacă nu cumva e în cădere liberă. Şi că din acest motiv vrea cu disperare să facă zarvă, doar-doar s-o menţine în atenţia opiniei publice. Treaba e că lumea s-a cam săturat de scandaluri. Şi, nu e exclus, de scandalagiul şef al naţiei.

N.A. Un consilier prezidenţial, unul din tagma celor care nu ştiu de nuanţe (albul e alb, Băselu e bun ş.a.m.d.) perorează pe la o televiziune că pe CNN nu vezi astfel de critici la Bush. Păi nu vezi, consilieru lui peşte, că CNN e o televiziune “de casă” în SUA!

Dar vezi critici, rele de tot, parodii şi miştouri cît cuprinde pe CBS, NBC etc. Şi nici n-o să-l vezi vreodată pe Bush făcînd declaraţii împotriva presei. Nu pentru că ar fi mai deştept. Chiar nu e. Dar ştie bine că dacă ar face o asemenea eroare grosolană ar fi pierdut.

Bine zicea cineva că dacă nu eşti “pe sticlă” sau în paginile ziarelor, nu exişti. Televiziunea, mai cu seamă, te poate face vedetă, dar te poate şi “îngropa”. O ştiu bine şi politicienii, şi artiştii şi sportivii, o ştiu şi (unii) afacerişti.

Şi totuşi, de unde isteria asta aproape grotescă pentru “triumful” zidarului - tenor? La urma urmei, Costel a cîştigat (cu sprijinul românilor imigranţi, care l-au votat masiv) un concurs pentru amatori în Spania, un fel de “Steaua fără nume” sau “Floarea din grădină” de pe vremuri, dacă vă mai aduceţi aminte. Aş fi înţeles să fi fost un triumf românesc pe una din marile scene lirice ale lumii, gen Scala, Metropolitan sau Covent Garden.

Dar, chiar în halul ăsta? Zile întregi, ziarele, televiziunile, s-au întrecut în a-l proslăvi pe omul ăsta, care nu e decît “cel mai talentat zidar”! Dar să-l numeşti “mîndrie naţională”… mi se pare o exagerare vecină cu tîmpenia.

Partea proastă e că i se va băga şi lui în cap că e chiar “Pavarotti din Carpaţi”. Partea şi mai proastă e că ne întoarcem la Cîntarea României, cu susţinere selectă. Începînd cu şeful statului, care-l sună pe bietul zidar şi-l felicită în numele tuturor românilor, de parcă ar fi luat omul cel puţin premiul Nobel, şi terminînd cu o puzderie de miniştri, parlamentari, muzicologi, cîntăreţi, ziarişti şi băgători de seamă.

Sigur că, pe undeva, mulţi români văd în Costel împlinirea visului pe care şi-l fabrică în secret fiecare. Că va izbîndi, că va ieşi spectaculos din anonimat, din mizeria vieţii anoste. Că va deveni celebru şi plin de bani, chiar şi fără prea multă şcoală. Din acest punct de vedere, da, Costel Busuioc e un soi de reper. Mai ales că viaţa lui e o veritabilă telenovelă: fugit de-acasă la 14 ani, ca să n-ajungă la puşcărie, precum fraţii lui, muncind pe ici pe colo şi trăind de azi pe mîine…

Cîţi nu se vor recunoaşte în acest tipar? Da, OK, dar să-l faci un simbol, un reprezentant de frunte al României în lume? Chiar ne-am prostit cu toţii? Să fie clar: Costel Busuioc e un amator talentat. Are, fără-ndoială, o voce bună. Dar, pentru Dumnezeu, n-a cîntat în triumf la Scala, ca Angela Gheorghiu, sau la Opera din Viena, ca Felicia Filip!

Isteria provocată de trepăduşii media în cazul Costel e o jignire în primul rînd pentru profesioniştii români, din indiferent ce domeniu. Eu, unul, nu mai vreau Cîntarea României! 

E foarte ciudat reculul cvasimajorităţii comentatorilor din presă, dar şi al multor politicieni, pe tema votului uninominal, cel abia votat în Parlament.

Mă aşteptam ca cel puţin oficioasele să sară-n sus de bucurie şi să aplaude pînă li se înroşesc mînuţele, după ce au pîrjolit pămîntul în calea lui Băsescu, pe vremea Referendumului pentru acelaşi vot uninominal.

“Poporul vrea”, ţipau, cît îi ţinea bojocii, pupinbăseştii! Acum tac, dacă nu cumva încep să mîrîie, că nu e tocmai cuşer, că să vedeţi, că ar putea intra în legislativ tot soiul de neica-nimeni, doar pentru că au notorietate şi că Parlamentul s-ar transforma astfel într-un soi de menajerie de personaje bizare.

Culmea ipocriziei o ating cei care urlă împotriva uninominalului la preşedinţii de consilii judeţene, cum că ar da posibilitatea baronilor locali ai PSD (de ce Dumnezeu doar ai ăstora?) să-şi legitimeze posturile. Auzi tîmpenie! Păi e mai bine să ajungă numiţii baroni în aceste posturi prin aranjamente şi pertractări, decît prin a fi aleşi de jumătate plus unul din alegătorii unui judeţ?

Ştiu şi eu că votul uninominal nu e o soluţie miraculoasă, care va reforma clasa politică, aşa cum ţîpurea pe la mitinguri preşedintele Băsescu, pe vremea Referendumului. Că nu poţi aduce în prim plan decît o mînă de politicieni adevăraţi, care să fie pe placul electorului. Ăştia sînt, alţii trebuie să se nască.

Deşi, dacă ne uităm la fîţele şi beizadelele care sînt vîrîţi la tineretul unor partide, de genul duduii Băsescu, te apuci cu mîinile de cap. Dar, tot e ceva, faţă de blestemata aia de listă, aranjată după negocieri (a se citi sponsorizări) la drum de seară.

N-am să cred, însă, în ruptul capului, că vor pătrunde în legislativ manelişti, fotbalişti şi alţi “işti”. Cînd e singur în cabina de vot, omul gîndeşte altfel. Şi sînt aproape sigur că nu va pune ştampila pe un Vali Vijelie, chiar dacă fredonează toată ziulica melodiile alea tîmpiţele.

“Şi ce dacă sînt fata preşedintelui? Au existat şi în România interbelică familii ilustre de politicieni. Iar lui Bush nu-i spune nimeni că e băiatul lui tata”. Am citat aproximativ din duduia Băsescu Elena. Mai bine zis, din discursul scrîşnit al acesteia în faţa tinerilor pedelişti.

Duduia a fost aleasă în triumf, cum altfel, secretar general al organizaţiei de juni a partidului. Deşi, în săptămîna precedentă, un alt june pedelist stîrnise oarece valuri, atunci cînd şi-a anunţat public intenţia de a-i fi contracandidat fiicei preşedintelui, înfierînd, totodată, “tendinţele dinastice” din partid. Pînă aici i-a fost băiatului.

O seamă de “grei” ai partidului l-au apostrofat, iar viceprimarul turnător Murgeanu l-a ameninţat fără perdea. Păi, se poate aşa ceva, să vină un neica-nimeni, fără tată, fără pedigri, şi să ameninţe funcţia pregătită pentru fata lui şefu? Pînă la urmă, chiar nu mai contează că o proţăpesc pedeleii pe fîţa aia mică într-un post.

E partidul lor, treaba lor. Şi e şi o apucătură fanariotă, pe care Băsescu a folosit-o fără să sughită atunci cînd a vrut să-şi împingă în prim-plan “simpatiile”. Începînd cu Anca Boagiu, o ilustră necunoscută pe vremea cînd a lăsat-o Băse în locul său la transporturi, şi terminînd cu blonda sa de suflet, Elena Udrea.

Pe mine altceva m-a îngreţoşat îngrozitor ascultînd “recitalul” Lenuţei Băsescu: faptul că a comparat familia sa (politică, desigur!) cu familii ilustre din trecut. Băseştii, precum Brătienii? Puah! Îmi pare rău, dar eu n-am văzut nici o asemănare.

Deşi m-am uitat atent la pozele din revistele deocheate, unde duduia îşi expune periodic nurii.

Toată media a fost, vineri, buluc pe alegerile din CN al PSD. În alte timpuri, ar fi fost un eveniment demn de o ştire în interiorul ziarelor.

Miza alegerilor pentru Consiliul Naţional al PSD era, însă, uriaşă de această dată. Pentru că, după mulţi, era ultima şansă pentru revenirea lui Adrian Năstase în prim-planul vieţii politice.

Zile la rînd, în PSD s-a dus o luptă surdă, era să spun “sîngeroasă”, între cele două tabere. Preşedintele Geoană i-a şi spus-o, pe şleau, lui Năstase, că ar trebui să-şi spele mai întîi păcatele, sau cam aşa ceva.

Mesajele zburau între judeţe şi centru, pro sau anti-Năstase, liderii îşi dădeau pe rînd cu părerea, iar ziariştii îşi frecau mîinile, gîndindu-se că va ieşi cu scandal. Vineri, pînă spre seară, opiniile înclinau serios spre ideea că fostul premier nu ar avea nicio şansă, împotriva grupului din jurul lui Geoană.

După numărarea voturilor, însă, surpriză mare: Adrian Năstase a cîştigat detaşat, cu 418 la 202 voturi, împotriva lui Dan Mircea Popescu, preferatul “centrului”! Se pare că discursul furibund al “bătrînului” Iliescu  a înclinat balanţa în favoarea lui Năstase.

Oricum, nu e greu de bănuit ce se va întîmpla în continuare. Cu un Năstase “reloaded”, revenit victorios în conducerea partidului, cu un Iliescu încă influent, cu un Mitrea revenit şi el în prim-plan, îi va fi greu, dacă nu imposibil, lui Mircea Geoană, să-şi mai facă toate jocurile.

Ne place sau nu de “greii” numiţi mai sus, un lucru mi se pare clar: PSD-ul pare acum mai întărit, în prag de campanie. Spre disperarea lui Băsescu.

E mai mult decît evident că, în chestiunea Kosovo, SUA au făcut jocurile. Şi că marile puteri europene s-au dat vînjoase, mimînd “forţa UE”, dar au bătut din călcîie, cu ochii peste Ocean.

Ceea ce n-ar fi fost posibil pe vremea cînd Franţa şi Germania îi ziceau “pas” lui George W., refuzînd să trimită trupe în Irak, pentru că nu exista acordul ONU.

Între timp, s-au schimbat garniturile la Paris şi la Berlin, iar Sarkozy şi Merkel se dovedesc pe zi ce trece mai pro-americani decît premierul britanic, dacă se poate aşa ceva. Cred că De Gaule se răsuceşte în mormînt. Dar, asta e, SUA sînt Jandarmul mondial, pentru care ONU nu e decît o cantitate neglijabilă.

Mă uitam, ieri, pe CNN, cum a ieşit secretarul general Ban Ki-moon, sud-coreeanul pus tot de americani în fruntea ONU, să răspundă jurnaliştilor. Întrebat dacă nu cumva e ilegală proclamarea independenţei Kosovo în absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, coreeanul a bălmăjit ceva despre rezoluţia 1244, dar a evitat cu obstinaţie să răspundă clar, cu toate insistenţele jurnaliştilor. Jalnic.

Teama de SUA se face simţită cam peste tot în lume, făcîndu-i pe unii “actori” să ezite, chiar să revină asupra deciziei anterioare. Cazul Bulgariei. Sau al Israelului, care întîrzie să ia o hotărîre, deşi are frisoane că se poate trezi, după acest precedent scandalos, cu un “fait accompli” în teritoriile palestiniene. China, la rîndul ei, a evitat să se alăture Rusiei, în Consiliul de Securitate, deşi i s-a cerut să declare nulă şi neavenită independenţa Kosovo.

Or, China are serioase motive să se teamă de reacţia Taiwanului, pe care-l consideră parte a teritoriului său. De unde, totuşi, această decizie febrilă şi intempestivă a Franţei? Mai ales că cei din Hexagon au probleme, şi nu de azi de ieri, cu separatiştii din Corsica, ale căror acţiuni au fost adesea sîngeroase.

Să fie grija faţă de reacţia celor cinci milioane de musulmani francezi, cea mai mare comunitate din Europa? Asta ar explica, întrucîtva, graba cu care francezii au recunoscut independenţa unui Kosovo musulman, susţinut activ (inclusiv cu arme şi combatanţi) de lumea musulmană! Interesant e şi cum vede presa europeană acest act şocant.

Mai toate marile cotidiane - The Guardian, Financial Times, Liberation, Le Figaro, Berliner Zeitung, Die Welt ş.a., sînt de acord, pe de o parte, că se vor intensifica mişcările separatiste, iar pe de alta, că independenţa provinciei sîrbe e un test major pentru UE.

De unde putem citi printre rînduri cam aşa: americanii au făcut vraişte Iugoslavia, forţînd mîna europenilor, după care i-au lăsat să cureţe mizeria în Balcani!

Duminică, 17 februarie 2008. O zi neagră pentru legislaţia internaţională. Pentru prima dată după al doilea război mondial, un stat este dezmembrat, împotriva voinţei sale, din momentul în care provincia sîrbă Kosovo şi-a declarat unilateral independenţa, cu sprijinul explicit al marilor puteri - SUA, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie.

Carta ONU, care prevede inviolabilitatea frontierelor şi garantează suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a tuturor statelor membre, a devenit, din acest moment, un simplu petic de hîrtie. Şi cînd te gîndeşti că tocmai Carta ONU a fost invocată de Bush - tatăl, atunci cînd a pornit, în 1991, primul război din Golf, după ocuparea Kuweitului de către Irak.

“Precedentul Kosovo” va putea fi invocat, de-acum încolo, de orice grupare etnică din orice stat al lumii. Ce-i va împiedica pe ciprioţii turci să ceară recunoaşterea independenţei Ciprului de Nord, după 34 de ani de la o secesiune niciodată acceptată de comunitatea internaţională?

De ce n-ar face acelaşi lucru bascii şi catalanii în Spania, sau scoţienii în Marea Britanie? Dar Transnistria? Dar Abhazia? Dar Nagorno - Karabach? Sau, ce-ar zice SUA dacă Texasul şi-ar proclama independenţa?

În ultimă instanţă, de ce tace ONU? De ce nu ia atitudine împotriva acestui viol încurajat, chiar aplaudat de mai marii UE şi de SUA? Obstinaţia cu care au marşat pe această dezmembrare a Serbiei dă senzaţia că cei amintiţi mai sus chiar vor să schimbe legislaţia internaţională în domeniu. Fără să ia seama la ce consecinţe dezastruoase s-ar putea naşte.
Ce se poate întîmpla în continuare: Serbia nu va recurge la armată. Ar fi un act sinucigaş, după ce a fost bombardată sălbatic de americani în 1999. Dar, va putea declara un soi de blocadă economică, tăind, între altele, alimentarea cu energie electrică a provinciei rebele. Plus că îi va încuraja pe sîrbii bosniaci să facă exact acelaşi gest.

Chiar, vor accepta marile puteri, pe acelaşi “calapod”, independenţa “Republicii Srpska”, parte a Bosniei?
În sfîrşit, în lipsa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia va uza de dreptul său de veto, Kosovo nu va fi decît un protectorat al UE, mulţi ani de-acum încolo. Un fel de “Cipru de Nord”, protejat de Turcia.

N.A. N-am amintit aici de efectele perverse ale acestei zile asupra României, pentru că subiectul trebuie tratat separat. Să remarcăm doar că “celebrul” Consiliu Secuiesc, cel care doreşte (deocamdată) autonomia ţinutului cu acelaşi nume, a salutat independenţa Kosovo!