Învingător, Năstase!

Toată media a fost, vineri, buluc pe alegerile din CN al PSD. În alte timpuri, ar fi fost un eveniment demn de o ştire în interiorul ziarelor.

Miza alegerilor pentru Consiliul Naţional al PSD era, însă, uriaşă de această dată. Pentru că, după mulţi, era ultima şansă pentru revenirea lui Adrian Năstase în prim-planul vieţii politice.

Zile la rînd, în PSD s-a dus o luptă surdă, era să spun “sîngeroasă”, între cele două tabere. Preşedintele Geoană i-a şi spus-o, pe şleau, lui Năstase, că ar trebui să-şi spele mai întîi păcatele, sau cam aşa ceva.

Mesajele zburau între judeţe şi centru, pro sau anti-Năstase, liderii îşi dădeau pe rînd cu părerea, iar ziariştii îşi frecau mîinile, gîndindu-se că va ieşi cu scandal. Vineri, pînă spre seară, opiniile înclinau serios spre ideea că fostul premier nu ar avea nicio şansă, împotriva grupului din jurul lui Geoană.

După numărarea voturilor, însă, surpriză mare: Adrian Năstase a cîştigat detaşat, cu 418 la 202 voturi, împotriva lui Dan Mircea Popescu, preferatul “centrului”! Se pare că discursul furibund al “bătrînului” Iliescu  a înclinat balanţa în favoarea lui Năstase.

Oricum, nu e greu de bănuit ce se va întîmpla în continuare. Cu un Năstase “reloaded”, revenit victorios în conducerea partidului, cu un Iliescu încă influent, cu un Mitrea revenit şi el în prim-plan, îi va fi greu, dacă nu imposibil, lui Mircea Geoană, să-şi mai facă toate jocurile.

Ne place sau nu de “greii” numiţi mai sus, un lucru mi se pare clar: PSD-ul pare acum mai întărit, în prag de campanie. Spre disperarea lui Băsescu.

O Republică pentru Băse

Aşteptată cu enorm interes, decizia de ieri a Curţii Constituţionale a reuşit să producă mai degrabă stupoare în lumea politică şi în societatea civilă. După ce, anul trecut, decisese, în cazul Cioroianu, că preşedintele nu are drept de veto la numirea unui ministru, ieri, aceeaşi Curte a dat-o la întors.

Mai exact, judecători constituţionali au decis de această dată că preşedintele poate respinge, o singură dată, propunerea (în acest caz a Noricăi Nicolai la Justiţie), iar premierul este obligat să facă o altă propunere!

Mulţi dintre juriştii care şi-au exprimat ieri opiniile au afirmat deschis că, în premieră, Curtea Constituţională a… adăugat, practic, un nou text în legea fundamentală! Al cui joc îl face Curtea? Păi, ia să vedem, a dat în ultimii ani vreo decizie defavorabilă preşedintelui?

N-a dat! Drept pentru care putem conchide că, încet-încet, pîş-pîş, cu ajutorul nemijlocit al “elefanţilor” constituţionalişti, pe care nu are nimeni voie să-i contrazică, Traian Băsescu schimbă Constituţia şi transformă România, după pohta ce-o pohteşte, într-o republică prezidenţială!

“Greii” liberali l-au înfrînt pe Tăriceanu - Norica e la Justiţie!

Imediat dupã demisia lui Tudor Chiuariu, liderii liberali cu greutate (Bogdan Olteanu, Crin Antonescu, Ludovic Orban) au declarat rãspicat cã o vor susţine pe Norica Nicolai pentru funcţia de ministru al Justiţiei.

Numele vicepreşedintelui PNL fusese vehiculat şi cu alte ocazii, chiar din 2004, dupã alegeri, pentru a intra în Guvern. Tãriceanu - spun gurile rele - n-a vrut-o. Pentru cã are personalitate şi e greu de “strunit”.

Posibil, chiar probabil. Cert e cã cvasiunanimitatea din Biroul politic al PNL nu i-a cãzut bine premierului, silit s-o accepte pe Norica Nicolai. Se spune cã nici preşedintele Bãsescu n-ar vrea-o, cam din aceleaşi considerente. Indiferent ce motive ar invoca, Bãsescu va fi şi el obligat s-o accepte.

Chit cã se va alege cu un adversar redutabil, pe care nu-l va putea “expedia” cu vorbe veninoase, ca pe Chiuariu.

Presimt, pe de altã parte, cã nici Ministerul public (DNA, în primul rînd) nu se simte prea bine avînd-o în faţã pe apriga Nicolai. Care e, dacã premierul nu şi-a dat încã seama, exact omul de care aveau nevoie şi liberalii, şi Guvernul, în 2008, anul inevitabilei “Dosariade” şi al alegerilor.

Azi ascult Ruby Tuesday

“Nemuritorul” Tăriceanu

Aproape uluitor, Călin-Popescu Tăriceanu continuă să rămînă premier şi după “şocul” moţiunii de ieri. Şi asta după ce Traian Băsescu l-a “vînat” obsesiv, încă din primăvara lui 2005. Aşadar, doar 220 din 462 de parlamentari (433 prezenţi) au votat pentru moţiunea de cenzură pesedistă. Mai era nevoie de 12 voturi. Guvernul Tăriceanu II rămîne, aşadar, pe poziţii. Cine a trădat? - se întreabă comentatorii. Care au început să numere zilele pînă la momentul căderii lui Mircea Geoană - marele perdant - din fruntea PSD. Al doilea mare perdant este, evident, Traian Băsescu. Căruia Tăriceanu îi rămîne ca un os în gît, poate pînă la viitoarele alegeri! Chiar dacă va mai urma un hop important - votarea bugetului pe 2008, de mulţi considerată un fel de moţiune de cenzură, e greu de presupus că se vor aduna mai multe voturi contra decît cele 220 de ieri. Ce va urma? Poate că PNL va fi obligat să negocieze mai dur, cu PSD în primul rînd, trecerea unor legi prin Parlament. A făcut-o şi pînă acum, şi nu fără succes. Poate că Tăriceanu va fi obligat să facă o remaniere guvernamentală, renunţînd la unii miniştri - Chiuaru, Adomniţei, poate şi Cioroianu, care s-au dovedit a fi cam “papagali”. Oricum, depăşiţi de situaţie. Cert e un singur lucru: ieri a cîştigat “nemuritorul” Tăriceanu!

Dragi hoţi români!

Afişul pe care-l vedeţi în fotografie l-am găsit lipit în vitrina unui super - mall din oraşul Watford, la 40 km de Londra. Am aflat că nu e singurul. În primul moment, am tresărit, văzîndu-l. Un afiş în limba română, tocmai în Albion? Apoi, m-am dumirit: e adresat hoţilor de portofele români, care fac, se pare, ravagii prin buzunarele clienţilor magazinelor englezeşti.

E jenant, dar e real. Singura consolare, dacă poate fi vorba de aşa ceva, e că lîngă “al nostru” e un afiş cu un mesaj identic în bulgară. Împreună, în Uniunea Europeană!
Şi, dacă tot a venit vorba de preocuparea poliţiei britanice, o să vă povestesc o întîmplare. Mă plimbam agale, cu aparatul foto de gît, prin acelaşi cochet orăşel Watford. Pe o stradă liniştită, zăresc nişte vile superbe, în binecunoscutul stil din sudul Angliei. Albe, cu bîrne negre şi olane roşii, cu peluză în faţă. Şi care nu seamănă deloc cu viloaiele de prost gust pe care şi le ridică îmbogăţiţii noştri.

Pun camera la ochi şi “trag” cîteva poze. Aproape imediat (întîmplător?) trage pe stînga (nu pe dreapta, ca la noi) un autoturism argintiu, din care coboară un vlăjgan în blugi şi tricou. Numai zîmbet, îşi scoate tacticos legitimaţia, cu insignă aurită şi poză, pe care scrie mare “London Metropolitan Police”. Mă întreabă, politicos, de ce fotografiez “această casă”. Pentru că îmi place, îi răspund, candid. Totuşi, insistă, de ce tocmai această casă. Îi spun, repede, că am pozat şi alte case drăguţe, pentru că sînt ziarist român şi vreau să scriu un reportaj. Aveţi un ID (paşaport, permis de conducere)? N-aveam la mine. Nu e nici o problemă, în Marea Britanie nu e obligatoriu (ca la noi, unde te şi amendează!) să porţi cu tine “buletinul”. În paranteză fie spus, ăştia nici nu au buletine!

Doar că, dacă le pari suspect, îţi pot cere referinţe (adresă, telefon, persoană de contact), ba chiar te pot conduce la o secţie de poliţie. Omul pare cam încurcat auzind că-s ziarist. Dar nu renunţă. Mă întreabă dacă vreau să şterg pozele cu case. Nu vreau, mă dau eu cocoş. Sînt pe stradă, într-un loc public. În România e legal să fotografiezi orice şi pe oricine dintr-un loc public. În Marea Britanie e altfel? Admite că e la fel. Şi-mi explică de ce e preocupat. În ultimul timp s-au înmulţit spargerile de locuinţe.

Hoţii îşi fac bine temele: fotografiază casa, zona, urmăresc zile-n şir obiceiurile locatarilor, cînd pleacă de-acasă, cînd se întorc. Abia apoi dau lovitura. Rîd: nu credeam că arăt ca un spărgător. Rîde şi el: cum arată un spărgător? În sfîrşit cădem la pace. Mă întreabă, aparent doar de dragul conversaţiei, unde stau, unde lucrează fiul meu, ce ziar reprezint, cînd plec din M.B., ce mi-a plăcut pe la ei - chestii d’astea banale, dar bine ţintite. Şi-o fi dat seama, presupun, că sînt un individ inofensiv, aşa că ne despărţim prieteneşte, ne dăm mîna şi ne urăm reciproc “good-luck”.

Concluzia acestor istorioare: şuţi şi spărgători români, fiţi atenţi, poliţia britanică e cu ochii pe voi!

Ce bine-i acasă!

M-am întors zilele trecute din Anglia. Vă voi povesti altădată întîmplări şi chestii de pe-acolo. Deocamdată, vreau numai să vă explic de ce-i mai bine acasă. Mai întîi, aeroportul London-Luton. Trebuie să mă îmbarc pe o cursă Wizzair, companie maghiaro-poloneză. Se face ora plecării, dar avionul nostru n-a venit încă de la Bucureşti.

În sfîrşit, aterizează. Cu aproape o oră întîrziere. Coboară ceilalţi, urcăm noi. Ajungem pe Băneasa cu “doar” 40 de minute după ora programată. Ce mai contează 40 de minute. La Londra îşi cer ăia scuze, ca proştii, dacă trenul întîrzie cu un singur minut. Hai, că nu mai sîntem la Londra.

Îmi recuperez bagajul şi, păţit, sun la o firmă de taximetrie. Ies din aeroport şi sînt imediat agăţat de cîţiva “rechini”. Cît mă costă pînă la Gara de Nord? - întreb, ca să mă aflu în treabă. 70, şefu! 70, ce? 70 de lei noi! Dar am venit, acum două săptămîni, cu 15 lei, ce, s-a scumpit? Apoi îi zic de la obraz c-am făcut comandă. Ei, zice şoferul, dispreţuitor, dacă vrei să mănînci la cantină şi nu la restaurant, n-ai decît! Zău că n-am înţeles ce-a vrut să spună.

O fi avut în taxi minibar cu şampanie şi icre negre, poate şi o thailandeză, să-ţi facă masaj, de banii ăştia. În fine, vine şi taxiul meu şi, cu toată circulaţia bezmetică din Bucureşti, ajung surprinzător de repede la gară. Cursa face 13,7 lei. Bineînţeles că taximetristul n-are să-mi dea rest, dar ce mai contează. Zdrăngăn valiza pe scări, cumpăr bilet, fug ca un bezmetic şi prind ultimul vagon al acceleratului. Trenul e, cum să vă spun, ca să fiu gingaş - de-a dreptul împuţit. Cel puţin toaleta miroase de zece ori mai rău decît buda bunicii din fundul curţii. Suport trei ore duhoarea şi iată-mă în minunatul meu oraş. În gară, altă poveste: trenul e prea lung şi ultimele trei vagoane nu ajung la peron. Îmi arunc valiza, apoi sar şi eu într-o rîpă plină de buruieni. Şontîc-şontîc (se rupsese o rotiţă la troler) ajung la scări. Sînt vreo 30 de trepte pînă jos, la tunel. Lift? Scări rulante? Da’ unde mă cred, la Londra? Tîrîi cumva trolerul pînă în faţa gării, unde abordez un taximetrist. Ăla, că el nu pleacă la aşa cursă scurtă. Şi eu ce fac, tîrîi valiza asta un kilometru? Ridică din umeri. Următorii doi, la fel. Al patrulea se milostiveşte şi mă ia. În sfîrşit, ajung acasă. Adică, doar la parter, că nu merge liftul! Înjur birjăreşte şi-mi car valizoiul de douăj’ de kile 6 etaje.

Deschid uşa, leoarcă, dar fericit! După ce-mi revine răsuflarea, primul lucru pe care-l fac e să deschid valiza, să văd dacă n-a păţit ceva sticla mea de whisky afumat (o specialitate scoţiană), pe care am primit-o cadou. E intactă! Îmi torn o porţie zdravănă, mă aşez bine în fotoliu şi deschid televizorul: ce bine-i acasă!