Duduia

“Şi ce dacă sînt fata preşedintelui? Au existat şi în România interbelică familii ilustre de politicieni. Iar lui Bush nu-i spune nimeni că e băiatul lui tata”. Am citat aproximativ din duduia Băsescu Elena. Mai bine zis, din discursul scrîşnit al acesteia în faţa tinerilor pedelişti.

Duduia a fost aleasă în triumf, cum altfel, secretar general al organizaţiei de juni a partidului. Deşi, în săptămîna precedentă, un alt june pedelist stîrnise oarece valuri, atunci cînd şi-a anunţat public intenţia de a-i fi contracandidat fiicei preşedintelui, înfierînd, totodată, “tendinţele dinastice” din partid. Pînă aici i-a fost băiatului.

O seamă de “grei” ai partidului l-au apostrofat, iar viceprimarul turnător Murgeanu l-a ameninţat fără perdea. Păi, se poate aşa ceva, să vină un neica-nimeni, fără tată, fără pedigri, şi să ameninţe funcţia pregătită pentru fata lui şefu? Pînă la urmă, chiar nu mai contează că o proţăpesc pedeleii pe fîţa aia mică într-un post.

E partidul lor, treaba lor. Şi e şi o apucătură fanariotă, pe care Băsescu a folosit-o fără să sughită atunci cînd a vrut să-şi împingă în prim-plan “simpatiile”. Începînd cu Anca Boagiu, o ilustră necunoscută pe vremea cînd a lăsat-o Băse în locul său la transporturi, şi terminînd cu blonda sa de suflet, Elena Udrea.

Pe mine altceva m-a îngreţoşat îngrozitor ascultînd “recitalul” Lenuţei Băsescu: faptul că a comparat familia sa (politică, desigur!) cu familii ilustre din trecut. Băseştii, precum Brătienii? Puah! Îmi pare rău, dar eu n-am văzut nici o asemănare.

Deşi m-am uitat atent la pozele din revistele deocheate, unde duduia îşi expune periodic nurii.

Tags: Elena Băsescu, PD-L