Duduia

“Şi ce dacă sînt fata preşedintelui? Au existat şi în România interbelică familii ilustre de politicieni. Iar lui Bush nu-i spune nimeni că e băiatul lui tata”. Am citat aproximativ din duduia Băsescu Elena. Mai bine zis, din discursul scrîşnit al acesteia în faţa tinerilor pedelişti.

Duduia a fost aleasă în triumf, cum altfel, secretar general al organizaţiei de juni a partidului. Deşi, în săptămîna precedentă, un alt june pedelist stîrnise oarece valuri, atunci cînd şi-a anunţat public intenţia de a-i fi contracandidat fiicei preşedintelui, înfierînd, totodată, “tendinţele dinastice” din partid. Pînă aici i-a fost băiatului.

O seamă de “grei” ai partidului l-au apostrofat, iar viceprimarul turnător Murgeanu l-a ameninţat fără perdea. Păi, se poate aşa ceva, să vină un neica-nimeni, fără tată, fără pedigri, şi să ameninţe funcţia pregătită pentru fata lui şefu? Pînă la urmă, chiar nu mai contează că o proţăpesc pedeleii pe fîţa aia mică într-un post.

E partidul lor, treaba lor. Şi e şi o apucătură fanariotă, pe care Băsescu a folosit-o fără să sughită atunci cînd a vrut să-şi împingă în prim-plan “simpatiile”. Începînd cu Anca Boagiu, o ilustră necunoscută pe vremea cînd a lăsat-o Băse în locul său la transporturi, şi terminînd cu blonda sa de suflet, Elena Udrea.

Pe mine altceva m-a îngreţoşat îngrozitor ascultînd “recitalul” Lenuţei Băsescu: faptul că a comparat familia sa (politică, desigur!) cu familii ilustre din trecut. Băseştii, precum Brătienii? Puah! Îmi pare rău, dar eu n-am văzut nici o asemănare.

Deşi m-am uitat atent la pozele din revistele deocheate, unde duduia îşi expune periodic nurii.

Învingător, Năstase!

Toată media a fost, vineri, buluc pe alegerile din CN al PSD. În alte timpuri, ar fi fost un eveniment demn de o ştire în interiorul ziarelor.

Miza alegerilor pentru Consiliul Naţional al PSD era, însă, uriaşă de această dată. Pentru că, după mulţi, era ultima şansă pentru revenirea lui Adrian Năstase în prim-planul vieţii politice.

Zile la rînd, în PSD s-a dus o luptă surdă, era să spun “sîngeroasă”, între cele două tabere. Preşedintele Geoană i-a şi spus-o, pe şleau, lui Năstase, că ar trebui să-şi spele mai întîi păcatele, sau cam aşa ceva.

Mesajele zburau între judeţe şi centru, pro sau anti-Năstase, liderii îşi dădeau pe rînd cu părerea, iar ziariştii îşi frecau mîinile, gîndindu-se că va ieşi cu scandal. Vineri, pînă spre seară, opiniile înclinau serios spre ideea că fostul premier nu ar avea nicio şansă, împotriva grupului din jurul lui Geoană.

După numărarea voturilor, însă, surpriză mare: Adrian Năstase a cîştigat detaşat, cu 418 la 202 voturi, împotriva lui Dan Mircea Popescu, preferatul “centrului”! Se pare că discursul furibund al “bătrînului” Iliescu  a înclinat balanţa în favoarea lui Năstase.

Oricum, nu e greu de bănuit ce se va întîmpla în continuare. Cu un Năstase “reloaded”, revenit victorios în conducerea partidului, cu un Iliescu încă influent, cu un Mitrea revenit şi el în prim-plan, îi va fi greu, dacă nu imposibil, lui Mircea Geoană, să-şi mai facă toate jocurile.

Ne place sau nu de “greii” numiţi mai sus, un lucru mi se pare clar: PSD-ul pare acum mai întărit, în prag de campanie. Spre disperarea lui Băsescu.

Jandarmul şi ceilalţi

E mai mult decît evident că, în chestiunea Kosovo, SUA au făcut jocurile. Şi că marile puteri europene s-au dat vînjoase, mimînd “forţa UE”, dar au bătut din călcîie, cu ochii peste Ocean.

Ceea ce n-ar fi fost posibil pe vremea cînd Franţa şi Germania îi ziceau “pas” lui George W., refuzînd să trimită trupe în Irak, pentru că nu exista acordul ONU.

Între timp, s-au schimbat garniturile la Paris şi la Berlin, iar Sarkozy şi Merkel se dovedesc pe zi ce trece mai pro-americani decît premierul britanic, dacă se poate aşa ceva. Cred că De Gaule se răsuceşte în mormînt. Dar, asta e, SUA sînt Jandarmul mondial, pentru care ONU nu e decît o cantitate neglijabilă.

Mă uitam, ieri, pe CNN, cum a ieşit secretarul general Ban Ki-moon, sud-coreeanul pus tot de americani în fruntea ONU, să răspundă jurnaliştilor. Întrebat dacă nu cumva e ilegală proclamarea independenţei Kosovo în absenţa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, coreeanul a bălmăjit ceva despre rezoluţia 1244, dar a evitat cu obstinaţie să răspundă clar, cu toate insistenţele jurnaliştilor. Jalnic.

Teama de SUA se face simţită cam peste tot în lume, făcîndu-i pe unii “actori” să ezite, chiar să revină asupra deciziei anterioare. Cazul Bulgariei. Sau al Israelului, care întîrzie să ia o hotărîre, deşi are frisoane că se poate trezi, după acest precedent scandalos, cu un “fait accompli” în teritoriile palestiniene. China, la rîndul ei, a evitat să se alăture Rusiei, în Consiliul de Securitate, deşi i s-a cerut să declare nulă şi neavenită independenţa Kosovo.

Or, China are serioase motive să se teamă de reacţia Taiwanului, pe care-l consideră parte a teritoriului său. De unde, totuşi, această decizie febrilă şi intempestivă a Franţei? Mai ales că cei din Hexagon au probleme, şi nu de azi de ieri, cu separatiştii din Corsica, ale căror acţiuni au fost adesea sîngeroase.

Să fie grija faţă de reacţia celor cinci milioane de musulmani francezi, cea mai mare comunitate din Europa? Asta ar explica, întrucîtva, graba cu care francezii au recunoscut independenţa unui Kosovo musulman, susţinut activ (inclusiv cu arme şi combatanţi) de lumea musulmană! Interesant e şi cum vede presa europeană acest act şocant.

Mai toate marile cotidiane - The Guardian, Financial Times, Liberation, Le Figaro, Berliner Zeitung, Die Welt ş.a., sînt de acord, pe de o parte, că se vor intensifica mişcările separatiste, iar pe de alta, că independenţa provinciei sîrbe e un test major pentru UE.

De unde putem citi printre rînduri cam aşa: americanii au făcut vraişte Iugoslavia, forţînd mîna europenilor, după care i-au lăsat să cureţe mizeria în Balcani!

Fărădelegea Kosovo

Duminică, 17 februarie 2008. O zi neagră pentru legislaţia internaţională. Pentru prima dată după al doilea război mondial, un stat este dezmembrat, împotriva voinţei sale, din momentul în care provincia sîrbă Kosovo şi-a declarat unilateral independenţa, cu sprijinul explicit al marilor puteri - SUA, Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie.

Carta ONU, care prevede inviolabilitatea frontierelor şi garantează suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a tuturor statelor membre, a devenit, din acest moment, un simplu petic de hîrtie. Şi cînd te gîndeşti că tocmai Carta ONU a fost invocată de Bush - tatăl, atunci cînd a pornit, în 1991, primul război din Golf, după ocuparea Kuweitului de către Irak.

“Precedentul Kosovo” va putea fi invocat, de-acum încolo, de orice grupare etnică din orice stat al lumii. Ce-i va împiedica pe ciprioţii turci să ceară recunoaşterea independenţei Ciprului de Nord, după 34 de ani de la o secesiune niciodată acceptată de comunitatea internaţională?

De ce n-ar face acelaşi lucru bascii şi catalanii în Spania, sau scoţienii în Marea Britanie? Dar Transnistria? Dar Abhazia? Dar Nagorno - Karabach? Sau, ce-ar zice SUA dacă Texasul şi-ar proclama independenţa?

În ultimă instanţă, de ce tace ONU? De ce nu ia atitudine împotriva acestui viol încurajat, chiar aplaudat de mai marii UE şi de SUA? Obstinaţia cu care au marşat pe această dezmembrare a Serbiei dă senzaţia că cei amintiţi mai sus chiar vor să schimbe legislaţia internaţională în domeniu. Fără să ia seama la ce consecinţe dezastruoase s-ar putea naşte.
Ce se poate întîmpla în continuare: Serbia nu va recurge la armată. Ar fi un act sinucigaş, după ce a fost bombardată sălbatic de americani în 1999. Dar, va putea declara un soi de blocadă economică, tăind, între altele, alimentarea cu energie electrică a provinciei rebele. Plus că îi va încuraja pe sîrbii bosniaci să facă exact acelaşi gest.

Chiar, vor accepta marile puteri, pe acelaşi “calapod”, independenţa “Republicii Srpska”, parte a Bosniei?
În sfîrşit, în lipsa unei rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia va uza de dreptul său de veto, Kosovo nu va fi decît un protectorat al UE, mulţi ani de-acum încolo. Un fel de “Cipru de Nord”, protejat de Turcia.

N.A. N-am amintit aici de efectele perverse ale acestei zile asupra României, pentru că subiectul trebuie tratat separat. Să remarcăm doar că “celebrul” Consiliu Secuiesc, cel care doreşte (deocamdată) autonomia ţinutului cu acelaşi nume, a salutat independenţa Kosovo!

Taxa marilor interese

M-am săturat să tot aud de taxa auto. Atîta tevatură s-a făcut pe tema asta, de parcă existenţa naţiunii ar fi pusă în pericol. În realitate, cauzele acestui scandal sînt mult mai prozaice, şi s-ar putea traduce printr-un singur cuvînt: interesul.

Prima variantă prevedea, aşa cum pare firesc şi de bun simţ, o taxă mai mare pentru maşinile second-hand, cele mai multe aduse de-afară. Atunci au sărit ca arşi importatorii de vechituri şi, ceea ce a fost decisiv, Comisia Europeană, care nu privea cu ochi buni stavilele pe care le punea România importului de maşini vechi din Occident.

A doua formă a taxei mi se pare chiar aberantă, cu o logică întoarsă pe dos: sînt taxate mai piperat maşinile noi, cu toate că ideea de bază era de a se reduce poluarea! Bineînţeles că acum protestează vehement şi, pe bună dreptate, constructorii de maşini, cei de la Dacia-Renault mai ales.

De campania dusă de Realitatea TV nu mă leg, pentru că postul cu pricina duce un război pe faţă cu guvernul, pe o mînă cu Băsescu. Aşa că tot ce vine dinspre liberali e pentru cei de la postul lui Vântu, ilegal, imoral sau îngraşă.

Acum, Guvernul anunţă că pregăteşte o a treia variantă a taxei. Care, vă dau în scris, tot nu va fi pe placul unora. Oricum va ieşi, noua taxă va trebui să facă puţină ordine pe această piaţă, care a luat-o razna. Uitaţi-vă ce se întîmplă în marile oraşe şi pe drumuri.

În lipsa infrastructurii, România se sufocă; pe şosele şi pe bulevarde nu se mai poate circula, trotuarele şi zonele verzi au devenit locuri de parcare, iar accidentele sînt tot atît de obişnuite ca praful pe care-l inhalăm.

O Republică pentru Băse

Aşteptată cu enorm interes, decizia de ieri a Curţii Constituţionale a reuşit să producă mai degrabă stupoare în lumea politică şi în societatea civilă. După ce, anul trecut, decisese, în cazul Cioroianu, că preşedintele nu are drept de veto la numirea unui ministru, ieri, aceeaşi Curte a dat-o la întors.

Mai exact, judecători constituţionali au decis de această dată că preşedintele poate respinge, o singură dată, propunerea (în acest caz a Noricăi Nicolai la Justiţie), iar premierul este obligat să facă o altă propunere!

Mulţi dintre juriştii care şi-au exprimat ieri opiniile au afirmat deschis că, în premieră, Curtea Constituţională a… adăugat, practic, un nou text în legea fundamentală! Al cui joc îl face Curtea? Păi, ia să vedem, a dat în ultimii ani vreo decizie defavorabilă preşedintelui?

N-a dat! Drept pentru care putem conchide că, încet-încet, pîş-pîş, cu ajutorul nemijlocit al “elefanţilor” constituţionalişti, pe care nu are nimeni voie să-i contrazică, Traian Băsescu schimbă Constituţia şi transformă România, după pohta ce-o pohteşte, într-o republică prezidenţială!

“Elefanţii” atotputernici

Ticu Dumitrescu ameninţă cu greva foamei. Mircea Dinescu deplînge “solidaritatea ticăloşilor din România”. Cristian Pîrvulescu (Pro Democraţia) vorbeşte de o “restauraţie”. Tot felul de mici komisari din presă, ţipă din rărunchi că “au cîştigat securiştii”.

Chiar şi în societatea asta inflamată în exces de războaie politice, subiectul este unul incendiar. Bref, Curtea Constituţională a spulberat “Legea Ticu” şi, pe cale în consecinţă, a “îngropat” Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Principalul punct contestat (şi nu de azi, de ieri) a fost abilitarea CNSAS de a da verdicte de poliţie politică, aproape ca o instanţă. În mod cert, decizia Curţii, survenită după atîţia ani în care legea şi-a produs efectul, pare cel puţin bizară. Dacă legea era neconstituţională, de ce nu s-a pronunţat C.C. acum doi-patru-şase ani? De ce doar azi, în prag de campanie electorală?

Mulţi au început să se teamă, şi nu fără temei, că această Curte e pe cale să devină (dacă nu e deja!) cea mai tare instituţie din România. Şi asta după ce ani şi ani era considerată un fel de “cimitir al elefanţilor” pentru tot soiul de foşti (miniştri, procurori generali ş.a.) trimişi spre o binemeritată şi bine plătită odihnă la amurgul carierei şi al vieţii.

Iată că, peste noapte, “elefanţii” au devenit importanţi, odată cu declanşarea sîngerosului război Parlament - Guvern - Preşedinte. Li s-a cerut imperios expertiza la suspendarea lui Băsescu, la refuzul preşedintelui de a numi nişte miniştri şi, în final, la “Legea Ticu”.

Cei care deplîng faptul că deciziile Curţii nu pot fi contestate, şi care cer acum revocarea membrilor săi, ar trebui să-şi aducă aminte cum s-au bătut pentru modificarea Constituţiei, care prevedea cîndva ca deciziile CC să poată fi schimbate cu votul a două treimi dintre parlamentari. Fără să-şi dea seama de consecinţe, au dat Curţii o putere incredibilă.

Ce va urma? Parlamentul trebuie să vină cu o nouă lege, în 45 de zile. Sau, Guvernul să dea o Ordonanţă de Urgenţă. Oricum, “Legea Ticu” nu va mai exista. Probabil că CNSAS va supravieţui, dar numai ca o structură inertă, care să studieze arhivele securităţii, aşa cum sună şi numele său.

Fără să poată da verdicte. Iar dosarele de informatori, urmăriţi ş.a. ale candidaţilor la diferite funcţii publice vor fi publicate pe Internet, spre ştiinţa alegătorilor şi a presei.

Disputa, însă, nu se va încheia decît după sfîrşitul fizic al generaţiei mele. Poate nici atunci, dacă stăm să ne gîndim bine.

Credeţi că vor scăpa urmaşii prilejul să spună despre un candidat, prin 2030, că tac-su a fost securist?